Nelu Ploiesteanu: „Mi-a ramas asta de vreo doi ani in cap, sa vad daca o fac pana la urma: sa sar si eu cu parasuta.”
Playboy: Când aţi început să cântaţi? Aţi făcut-o după note sau după ureche?
Ploieşteanu: Am început de foarte mic, de copil. Am cântat, bineînţeles, după ureche, toţi lăutarii fac aşa. Dar pot să spun că de-abia la vârsta de 17 ani am început să mănânc pâine din asta. Mai întâi la acordeon, după aceea am început şi cu vocea, şi apoi şi la pian.
Playboy: Proveniţi dintr-o familie de lăutari. Cum eraţi privit în sat?
Ploieşteanu: Eram o familie de lăutari vestiţi, pentru că faima se ducea din gură în gură, nu era ca astăzi. Şi era aşa, ca o lege nescrisă: care cânta fără să se oprească, ăla era bun. La noi se mergea pe principiul „pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese”. De fapt, oricine, dacă merge pe undeva, tot mai doreşte să asculte şi un pic de muzică. Dar la noi, pe vremea aia, toate treburile erau pe dos. De exemplu, în occident, dacă ai început să cânţi, ăia se opresc să te asculte şi nu mai mănâncă nimeni. La noi ne ziceau să băgăm mare că tocmai au venit sarmalele, friptura. Aşa erau vremurile atunci.
Playboy: Când aţi câştigat primii bani din cântat, câţi şi ce-aţi făcut cu ei?
Ploieşteanu: La 17 ani şi mi-am cumpărat un costum de haine. Era la o nuntă, şi nu mai ştiu exact cât era atunci, vreo 700 de lei. Mi-am luat un costum de haine, pentru că tatăl meu decedase şi a trebuit să mă descurc singur din acel moment. Am avut o copilărie tare zbuciumată. Mama lucra nişte covoare olteneşti, aveam un frate mai mic şi a trebuit să iau toate lucrurile în cârcă. Am stat în comuna Ciorani, unde m-am născut, până când m-am eliberat din armată, şi abia după aia am venit la Bucureşti. Pentru că aici era şi atunci, ca şi acum, o rampă de lansare. Dacă aveai şi stofă…
Playboy: Aţi găsit greu de lucru pe la localuri?
Ploieşteanu: Nu, deloc, pentru că se căutau oameni ca mine, care să cânte şi cu vocea. Cântăreţi de local erau destui, dar nu şi cu vocea. Aşa că de mine aveau nevoie.
Playboy: Aţi ales cravata roşie să vă reprezinte de la bun început? O consideraţi un brand?
Ploieşteanu: Nu de la început. Sunt doar vreo 20 de ani de când am început să fiu cunoscut la nivel naţional. Aşa că atunci când merg pe la televiziune, undeva, merg numai cu cravată roşie. Aşa mă cunosc oamenii. La un moment dat, am cântat la o nuntă şi mi-a zis unul să nu-mi iau cravata roşie, că aşa o are şi el, şi el era ginerică. Aşa că am fost nevoit să n-o port atunci.
Playboy: Câte melodii aveţi în repertoriu, la câte le ştiţi versurile pe dinafară şi dacă e vreo melodie pe care v-ar plăcea s-o învăţaţi acum şi s-o cântaţi?
Ploieşteanu: Ca lăutar care te respecţi, trebuie să fii tot timpul în priză, să înveţi. Eu am vreo 30 de albume, numai ale mele, plus colaborările. Aşa că am vreo trei sute şi ceva de melodii la care ştiu versurile pe de rost. Chiar mi-a zis un senator odată că „nici nu mă uimeşte valoarea dumitale la câtă ţinere de minte ai. Şi eu am cântat când eram copil, cu chitara, cu un carneţel pentru versuri, dar aşa ţinere de minte…”. Aşa, dacă mă iei, nu-mi vine nici un vers în minte, dar dacă îmi spui ce melodie vrei să asculţi, atunci îmi vine imediat în cap. De învăţat, nu învăţ nimic nou, pentru că eu asta am încercat timp de 20 de ani, să aduc doar muzică veche. Am cules multe melodii, mai de peste tot din ţară. Lăutarii de acolo mă cunosc, îi plătesc cu ceva, mă duc cu un reportofon, ascult cum le cântă ei, după care le dau interpretarea mea.
Playboy: Aţi face featuring-uri cu artişti ai tinerei generaţii care cântă muzică dance?
Ploieşteanu: Am colaborat şi mai colaborez cu mai mulţi. Cu Horia Brenciu, cu Loredana, cu băieţii de la Vunk. Asta o fac numai din plăcere şi la rugămintea lor, dar pe mine nu mă interesează prea mult, eu merg tot pe muzica mea. Acum m-au chemat cei de la Sistem să facem ceva frumos.
Playboy: Cum v-aţi pus numele de scenă Nelu Ploieşteanu? Tresăriţi când vă apelează cineva cu numele real? (n.a. numele real e Ion Dumitrache)
Ploieşteanu: A fost o întâmplare, când am venit aici, în Bucureşti, se umbla cu pseudonime de-astea. Şi cineva a zis că vrea pe cineva cunoscut, iar un văr de-al meu a zis, da domne, ţi-l aduc eu pe Nelu Ploieşteanu. Şi a rămas aşa, încât acum dacă sună cineva, inclusiv de-ai mei din comună, aşa le răspund la telefon, că nici nu mai tresar la numele real. Iar soţia mea tot aşa e cunoscută.
Playboy: Cum erau petrecerile pe vremea lui Ceauşescu? Aţi avut vreodată probleme în localurile din Bucureşti unde cântaţi? Dar avantaje, vă mai recunoştea câte un miliţian, ceva, şi mai închidea ochii?
Ploieşteanu: Să ştiţi că şi atunci o duceam bine, iar acum o duc un pic mai bine. Dar eu am cântat la nunţi pentru mari personalităţi, iar acum mi s-a întâmplat… Am văzut eu, cu ochii mei, când a vrut cineva să se ridice să danseze şi l-a tras nevastă-sa de mână, să stea jos, să nu-l facă de râs pe nu ştiu ce senator cu care era rudă. Aşa că pe atunci era mai bine, oamenii erau toţi egali. Cârciumile se închideau la ora 10 seara, dar de la ora 2 la 10 era nuntă de se juca pe mese. La localuri aveam probleme de ordin interior. N-aveam voie să cântăm anumite melodii, cu versuri care să jignească. Apoi n-aveam voie să cântăm în nici un alt fel de limbă, decât româna. Printre cântecele pe care le aveam interzise era Chilia-n port, Căpitane de judeţ, melodii pe care le-am imprimat după revoluţie. Lui Nicuşor îi cântam cu Romica Puceanu, la Restaurantul Spaniol, şi exact astea de care zic îi plăceau să i le cântăm. Avantaje am avut întotdeauna, şi am şi astăzi. Mai ales în trafic, dacă mai fac câte o greşeală. Şi acum m-a prins unul vorbind la telefonul mobil, în timp ce conduceam, şi mi-a zis: „Mă, nea Nelu, ai o vârstă, mai respectă şi mata regulile astea…” Mai bine îmi dădea amendă, aşa m-am simţit. Dacă mă prind că am greşit, nu cheamă televiziunea, cum se întâmplă cu senatorii, pe mine mă iubesc. Altul m-a oprit şi, când m-a văzut, nu mi-a mai cerut actele la control, a început el să cânte Căpitane de judeţ. Apoi, gata, circulaţi!
Playboy: I-aţi cântat vreodată lui Ceauşescu sau pentru securişti? Cum se comportau în particular şi ce melodii le plăcea să asculte?
Ploieşteanu: Lui Ceauşescu ăl mare nu i-am cântat, doar lui Nicuşor. La securişti, oleleu, tot timpul. Păi, mai ştiai care e şi care nu e? Era o lege nescrisă la toate localurile, să aibă separeuri. Era obligatoriu să aibă, exact pentru lumea asta, că ei nu se afişau.
Playboy: Aţi spus că, în afară de Emil Constantinescu, aţi cântat pentru toţi preşedinţii de după Revoluţie. Faceţi-ne un top cu cine ştie cel mai bine să petreacă.
Ploieşteanu: Nici unul. Probabil că dacă ajungi la un nivel d-ăsta înalt începi să te comporţi aşa… mai distant. Dar am stat şi cu Băsescu, i-am cântat la masă, cu Iliescu am stat de vorbă, aşa cum stau cu dumneavoastră, la Ştefan Iordache în casă.
Playboy: Cu cine vă simţeaţi mai bine, cu nomenclaturiştii sau cu oamenii simpli?
Ploieşteanu: Cu oamenii simpli, întotdeauna. Ăilalţi nu ştiu să petreacă. A venit aici şi primul-ministru Boc.
Playboy: Dacă tot suntem la clasamente, care ar fi ordinea celor mai mari lăutari români?
Ploieşteanu: Ce întrebare grea. Nu un clasament, dar aşa, care mi-au plăcut mie, mai ales că majoritatea lor sunt decedaţi, iar azi nu mai e lăutărie. Mai sunt eu, cât oi mai fi, şi după aia cam gata, că lăutărie adevărată nu mai e. Cântăreţi sunt mulţi, dar vorba lui Dinică: „Lume multă, oameni puţini.” Iar Dan Matei Agathon zicea că eu sunt prim-ministrul muzicii lăutăreşti. Aşa că marii lăutari români au fost Fărâmiţă, Romica Puceanu, Siminică, Constantin Eftimiu, Ion Nămol. Erau mulţi…
Playboy: Ce părere aveţi despre manelişti? Sunteţi un pic invidios pe faptul că ei câştigă într-o seară, din bacşişuri, mult mai mult ca dumneavoastră?
Ploieşteanu: E bine să fie mai multe stiluri de muzică. După Revoluţie apăruseră ţigani care făceau sucuri în cadă, şi i-au omorât apoi Cola, Pepsi. Aşa şi cu maneaua, dacă se găseşte cineva să-i omoare în felul ăsta, da, dar nu să-i interzică. Eu sunt de acord, că dacă se cânta numai genul meu de muzică, ce dracu m-aş fi făcut, trebuia să cânt în fiecare zi la toate nunţile. Omul îşi alege. Uite, aici, la mine aici (n.r. Restaurantul Perla) nu o să vedeţi niciodată manelist. Dacă sunt restaurante prin provincie, să se ducă acolo. Nici invidios nu sunt pe ei şi pe cât câştigă, pentru că aceia care cântă şi sunt cunoscuţi, Minune, Salam, Vijelie, ăştia sunt lăutari ca şi mine, dar ei vând ce se cumpără. Ei cântau şi înainte de Revoluţie, şi era tot muzică lăutărească. Eu dacă mă duc în piaţă, cu cartofi, cu vinete, cu fasole, şi văd ce se vinde mai bine, de-alea plantez.
Playboy: Cel alt gen de muzică vă mai place să ascultaţi, rock, simfonică …?
Ploieşteanu: Eu am un nepoţel care m-a făcut să mă îndrăgostesc de muzica clasică, de muzica lui Marinov, a lui Ceaikovski. E un gen care mă linişteşte. Compozitorii romantici, care au scris mai mult pentru pian, au o muzică liniştitoare. Genul cafe-concert.
Playboy: Ce interpret internaţional aţi invita să vă cânte la ziua de naştere?
Ploieşteanu: Oho, dar câţi nu sunt. Mie îmi place mult de Elton John. În afară că are el alte apucături, dar ca muzică şi ca interpret este de mare valoare. Pe el l-aş lua, măcar aşa vreo 20 de minute, să-mi cânte. Ar fi extraordinar.
Playboy: Aţi fost vreodată în vreun club de fiţe? Ce părere aveţi despre aşa-zisele vedete din ziua de azi, care ţin prima pagină a ziarelor de cancan?
Ploieşteanu: Am fost, dar ca să cânt, nu ca să mă distrez. Altfel, cluburile nu-mi plac. Am fost şi eu pe litoral la câteva, dar mă deranjează rău fumul, e zgomot mare, iar mie orice fel de muzică tare nu-mi place. Despre fetele din ziare, mă distrează, dacă vreţi. Sunt fete frumoase, e tot un fel de a te vinde, dacă asta şi-au ales ele să fie… Mie, personal, nu-mi place ce fac ele, mie îmi plac alea care sunt studioase, dar de arătat au ce să arate.
Playboy: Să trecem la gagici. Cât de mare cuceritor aţi fost? Credeţi că i-aţi putea face concurenţă lui Ilie Năstase, ca număr?
Ploieşteanu: Eu am fost o fire timidă, care nu a făcut niciodată primul pas. Am fost şi educat în spiritul ăsta, pentru că, pe vremea lu’ acela, dacă dădeai de una… te duceau la miliţie şi te băteau până ţipai. Tocmai de-aia atunci puteam să merg pe jos de aici până în Pantelimon fără nici o grijă. Acum mi-e frică să merg şi două staţii. Concurenţă, ca număr, asta nu mai ştiu, asta nu se spune, sunt confidenţiale!
Playboy: Cum erau fetele de pe vremuri, se lăsau agăţate uşor? Veneau şi singure, pentru că erau fane, sau pentru simplu fapt că doreau să se afişeze cu cineva cunoscut?
Ploieşteanu: Nu prea se lăsau. Eu cântam pe la hore de-astea şi ele veneau cu mamele, cu mătuşile, cu bunicile, şi alea le ţineau hainele în mână şi le păzeau, şi când se termina balul… acasă toată lumea. În provincie erau oameni mai simpli, nu se întâmpla. În schimb, când am venit la Bucureşti, aici s-a schimbat treaba. Au început să vină fetele după mine, tot timpul era câte una.
Playboy: Care vă plăceau mai mult, blondele, brunetele, ochii albaştri, verzi, slabe, plinuţe? Care era criteriul de selecţie?
Ploieşteanu: Atunci era moda cu grase şi frumoase, nu era ca acum să fie slăbuţe. Aşa că erau mai plinuţe. În rest, nu prea conta, nu puteai să alegi, important era să fie drăguţe.
Playboy: Aţi participat la vreo petrecere care s-a încheiat cu o orgie?
Ploieşteanu: Am participat, dar nu s-a ajuns până acolo. Dar s-au dezbrăcat fetele de toate hainele, dansau pe masă în pielea goală, le luau cravatele la bărbaţi şi le trăgeau printre picioare… Noi, în timpul acesta, cântam…
Playboy: Aveaţi grijă când făceaţi sex să vă protejaţi sau nici nu ştiaţi ce e aia?
Ploieşteanu: Niciodată, nici n-am ştiut ce-i asta până acum zece ani.
Playboy: Se mai întâmplă şi acum să mai vină câte o tinerică care să vă facă propuneri indecente? Sau să vă mai fugă ochii după decolteul uneia?
Ploieşteanu: Sigur, se mai întâmplă. Şi mie îmi mai fug ochii, că vorba aia, omul iubeşte până moare.
Playboy: În ce conjunctură aţi făcut cunoştinţă cu Playboy pentru prima dată? Ce divă internaţională v-a plăcut s-o admiraţi dezbrăcată?
Ploieşteanu: Aduceam din străinătate revista. Prin ’69 m-am oprit în Germania, luasem vreo şase reviste, să aduc la prieteni, şi le băgasem prin bagaje. Dar m-a prins la vamă cu ele, iar vameşul mi-a bătut obrazul şi mi le-a confiscat. De plăcut, mi-a plăcut asta de a fost şi pe la noi pe aici, Pamela Anderson, asta mi-a plăcut, pentru că era şi frumoasă. Iar din astea de pe la noi… le-am văzut cam pe toate.
Playboy: Pe soţie cum aţi cucerit-o şi, mai ales, cum aţi reuşit s-o faceţi să închidă ochii la valul de admiratoare?
Ploieşteanu: Nu prea închide ea ochii nici acum, ne mai certăm. Dar e o prostie la vârsta asta. Pe vremea aia ea a primit şi o educaţie de-asta, pe ăsta l-ai luat de bărbat cu ăsta stai. Dar de tăcut nu tace nici acum. De cucerit a fost pur şi simplu o întâmplare. Cântam într-o comună apropiată, de unde era sora ei, şi aşa ne-am cunoscut. Şi, după aia, în anul ăla ne-am şi căsătorit.
Playboy: Când aţi devenit un bărbat însurat, cum făcea faţă soţia dumneavoastră acceselor de gelozie – inevitabile, având în vedere statutul dumneavoastră?
Ploieşteanu: Da, făcea, şi acum face. Au ajuns fetele mari, şi ele o ceartă. Am patru fete, un băiat şi trei nepoţi.
Playboy: Aţi suferit vreodată din cauza faptului că sunteţi ţigan? Suntem un neam prea puţin tolerant?
Ploieşteanu: Eu unul, personal, n-am suferit niciodată. Ştiau toţi că sunt ţigan, dar nu mai vreau să spun cu câtă lume am fost prieten şi ce personalităţi am avut lângă mine şi cu cine am colaborat. Şi niciodată nu s-a întâmplat să văd la ei că ar fi vreo problemă. După câte văd la televizor, s-ar putea zice că există o problemă cu toleranţa, dar eu personal n-am avut parte de aşa ceva.
Playboy: Cum erau spectatorii de afară, comparativ cu cei din ţară? Reuşeaţi să-i sculaţi pe nemţi de la mese sau auditoriul era format mai mult tot din români plecaţi? Unde e locul în care v-aţi simţit cel mai bine, cel mai apreciat şi unde reveniţi mereu cu plăcere să cântaţi?
Ploieşteanu: Erau foarte educaţi şi ştiau să respecte artistul. Eu am fost prin multe locuri, în Franţa, în Danemarca, în Germania, am cântat vreo opt ani de zile. Ca şi pentru orice alt artist, cele mai frumoase lucruri sunt aplauzele. În Germania aveam de-a face mai mult cu români plecaţi. În Franţa şi în Danemarca erau spectacole în care era un dialog muzical cu sala şi care prindea. Cel mai bine m-am simţit în Frankfurt, acolo am avut cele mai mari satisfacţii. Şi în ziua de azi. Am mai fost acolo acum un an, nu mai cântasem acolo de nouă ani. Acolo m-am bucurat mereu de un respect deosebit. Am cântat acolo cu nea Gică Petrescu, şi eram aşa de bucuros că eram la nivelul lui, atât eram de respectat. O dată, în sală, zici că eram la cimitir, pentru că noi cântam şi toţi din sală plângeau în hohote, de dor, pentru că nu-şi mai văzuseră ţara de 15-20 de ani. Asta se întâmpla prin ’88, înainte de Revoluţie. Şi erau acolo numai oameni mari, care făcuseră avere, făceau treabă bună în orice domeniu şi erau toţi plini de bani. Acolo m-am simţit minunat, am găsit o lume care mi-a înţeles muzica.
Playboy: În ce ţară din lume v-ar fi plăcut să ajungeţi şi n-aţi făcut-o? De ce nu v-aţi stabilit în străinătate?
Ploieşteanu: În America şi în Australia. Nu mai pot să zbor, sunt claustrofob şi nu pot. Am căpătat boala asta plecând de atâtea ori prin Germania, cam la o lună călătoream cu avionul. Până odată când am avut o problemă, am fost în Cipru, şi ne-a zgâlţâit atât de tare, că nu mai pot. Şi acum aş vrea să merg în Israel, şi cred că până la urmă mă duc, mă urc în avion şi asta e, n-am ce să fac. Nu mi-a plăcut să mă stabilesc în străinătate, deşi am avut ocazia. În Germania mi s-a oferit casă, dar nu am avut tăria să mă despart de familie. Era distanţa. Voiam să-i văd, să-i am lângă mine. Iar după Revoluţie m-am simţit mult mai bine aici, mult mai apreciat.
Playboy: Sunteţi un om credincios? V-aţi certat un pic cu Dumnezeu când vi s-a întâmplat nenorocirea cu boala fiului dumneavoastră?
Ploieşteanu: Da, foarte credincios, nu aşa habotnic, dar sunt un om cu frica lui Dumnezeu, mă închin pe lângă fiecare biserică. Niciodată nu m-am certat cu El. Am înţeles că boala fiului meu e de la Dumnezeu, că trebuie să mergem înainte. E meritul deosebit al soţiei mele care se îngrijeşte şi se ocupă impecabil de el, şi care nu a spus niciodată „Doamne, nu mai pot!” şi care este foarte fericită că este băiatul lângă noi. Toate sunt de la Dumnezeu. Rău nu am făcut, dar dacă Dumnezeu îţi dă ceva, trebuie să duci.
Playboy: Aţi cântat pentru fotbalişti? Vă place fotbalul?
Ploieşteanu: Da, am cântat şi pentru Lucescu, şi pentru Mutu, şi pentru Andone. Pentru Andone, după Revoluţie, am cântat foarte mult. Am cântat şi pentru Dinu, pentru mulţi, mulţi. Eu am fost simpatizant al echipei Dinamo, pentru că stăteam pe vremuri pe strada care dădea exact în stadion, iar eu în fiecare duminică mă duceam ca la spectacol, eram în tribună la meciuri.
Playboy: Ce a însemnat prietenia cu Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache? Credeţi că pe undeva notorietatea dumneavoastră li se datorează şi lor?
Ploieşteanu: Pentru mine a fost o mare, mare prietenie şi o mare apropiere. Am stat nopţi întregi cu ei, mă simt fericit că am fost prieten cu ei şi contemporan. Viaţa trebuie să meargă înainte. Sigur că notorietatea mea se datorează şi lor. Asta pentru că am fost alături de ei şi mi s-a ridicat şi mie nivelul. Dar şi eu, dacă nu aveam nimic de spus, degeaba, nu mă ţineau lângă, nu mă acceptau.
Playboy: Cum v-a venit ideea de a face împreună, toţi trei, acele albume cu muzică de petrecere?
Ploieşteanu: Eram la Şarpele Roşu şi pe la ora 2-3 începeam să cânt. Nea Gheorghe zicea că nu-i place – cântam romanţe – şi-mi zicea că el e de pe Giuleşti şi lui să-i cânt „dau cu zarul una-una, parcă le-aşezam cu mâna”. Cânta el, pe urmă cânta şi Ştefan. După ce a apărut filmul Cel mai iubit dintre pământeni i-am rugat, a fost ideea mea, să cântăm împreună. Mergeam la Ştefan, repetam acolo. Când am propus discul la Roton, au acceptat imediat. Directorul de acolo a mers la Dinică acasă să semneze, atât au fost de entuziasmaţi. Acum am de gând să fac un disc cu Draga Olteanu Matei. Cântă foarte bine. O s-o rog, să vedem.
Playboy: Povestiţi-ne o întâmplare deosebită pe care aţi avut-o alături de ei…
Ploieşteanu: Eram odată pe litoral, iar Ştefan era directorul festivalului de film de la Mamaia. După ce s-a terminat festivalul, am fost de am băut şi am mâncat la un restaurant. Era Dinică, era Ştefan, era Şerban Marinescu, parcă şi Şerban Ionescu, şi Dinică îmi spune să anunţ că voi cânta o melodie pentru cel mai mare actor al României, Gheorghe Dinică. Eu eram însă mai apropiat cu Ştefan, beam cafea din aceeaşi ceaşcă. Aşa că mă duc, iau microfonul şi anunţ: „Acum voi cânta o melodie pentru…
SURSA: PLAYBOY.RO
