Seria mărturiilor de la cititoare continuă cu o poveste despre cuplu, de data asta. Autoarea (anonimă) dorește să știe ce părere avem despre povestea ei de viață și despre dilema cu care se confruntă. Vă rog să dezbatem cu eleganță, indiferent de emoțiile care ne cuprind la lectura textului. Să încercăm să separăm povestea noastră de a omului care ne cere ajutorul.
Ce faci când la 34 de ani, după 10 ani de căsnicie realizezi că nu-ți mai iubești soțul? Nu există nimeni altcineva în viața mea, nici măcar în gând, pur și simplu sentimentele pentru el par să fi dispărut.
Au dispărut pentru că am suferit mult în cei 18 ani de relație: mi-a dat motive deseori să mă îndoiesc de el, diferențele dintre noi (ca principii de viață, de educație, ca percepție asupra relației) au creat o imensă prăpastie, nu am primit niciodată din partea lui susținere, încredere, apreciere (deși am reușit în viața pe picioarele mele fără nici un sprijin).
Avem o familie frumoasă cu doi copii minunați (8 și 4 ani) , am realizat multe împreună, avem o viața liniștită, fără grijă zilei de mâine, cu o viața socială activă și cu mulți prieteni care ne consideră “ familia ideală”. În realitate, am luptat singură 12 ani să țin această relație vie, am luptat atât de mult, am suferit și am plâns până când m-am epuizat, am încetat să mai lupt și am ajuns în acest punct.
Nu mă lovește, nu țipă , nu jignește, dar are metodele lui de a mă toca psihic, e mai tot timpul pus pe ceartă, cu o tendința exagerată de control asupra mea, nu aud aproape niciodată vorbe bune, dar îmi aduce, în schimb, non-stop și din nimic, tot felul de reproșuri pe care consider nemeritate. Am o carieră solidă, sunt o mama foarte bună (relația cu copiii validează această afirmație, dar și cum sunt ei ca și caracter și cum interacționează cu cei din jurul lor , am grijă să nu lipsească niciodată mâncare caldă de pe masă, sunt o soție bună, caldă și înțelegătoare, mă dedic 100% lor și niciodată mie…
Au trecut deja 6 ani de când m-am ascuns în spatele zidului construit cărămidă cu cărămidă timp de 12 ani, dar nu pot lua decizia de a spune STOP. Am o relație specială cu copiii mei, bazată pe iubire, educație cu blândețe, încredere și respect reciproc, nu pot concepe că pot lua o decizie care le-ar putea produce suferință, amândoi fiind foarte apropiați de tatăl lor.
Cred că am început să folosesc relația cu copiii ca pe o terapie pentru sufletul meu – când mă supără soțul meu, mă refugiez în brațele copiilor și de la ei îmi iau putere, primesc zâmbete, mângâieri, îmbrățișări, declarații de dragoste și realizez tot mai mult că nu am nevoie de nimic altceva ca să fiu fericită.
Am decis să rămân captivă în această relație pe care o percep ca toxică (suferind în trecut de depresii și permanent de migrene corelate cu momentele mai dificile din relație) și asta mă face să mă simt goală pe dinăuntru, sufăr că nu-l mai pot iubi și am ajuns în punctul în care îmi doresc să își găsească pe altcineva pentru a pune el punct acestei relații și pentru a ști că e fericit. El simte că nu-l mai iubesc și îl macină acest gând, dar nu face nimic și nici nu înțelege că este o consecință a comportamentului lui de-a lungul anilor.
Mă întreb uneori dacă nu cumva problema este la mine , cea care suferă de trauma “copilului nepreferat” al familiei , cea în care nimeni nu a avut încredere niciodată și poate de aceea văd lucrurile mult mai grave decât sunt. Îmi doresc să nu mai pun la suflet toate neplăcerile pe care mi le creează, să prețuiesc mai mult părțile lui bune și să pot rămâne în relație cu sufletul deschis, dar cum oare pot găsi această cale ?
Mulțumesc frumos pentru timpul vostru, aș aprecia enorm dacă aș putea primi câteva idei, sfaturi, nu pot vorbi cu nimeni despre asta, nimeni nu știe ce se afla în spatele zâmbetului pe care îl afișez permanent.
