Zina s-a întors la munca ei obișnuită de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Spăla pe jos pe holuri, sorta lenjeria murdară în liniște, căra găleți cu medicamente. Dar acum, oriunde apărea – cineva o urmărea. Pe ascuns. Cu grijă. Cu mirare, cu respect… unii chiar cu teamă.
Se zvonea tot felul de lucruri. Că fusese doctoriță, dar a fost dată afară din cauza unei greșeli grave. Că e fiica unui academician care lucra la cine știe ce proiect secret. Că vede prin oameni, ca un aparat cu raze X. Că are un dar.
Bancherul căruia i-a pus diagnosticul, spre surprinderea tuturor, a început să-și revină. Se descoperise că avea o infecție rară, care se masca sub simptome de insuficiență cardiacă. Nimeni n-ar fi observat, dacă nu era ea. Analize în plus, tratament schimbat de urgență – și acum omul vorbea. Încet, dar era viu.
— Fără ea… — a zis directorul spitalului la ședința de seară. — L-am fi pierdut.
— Trebuie să aflăm mai multe despre Zina asta, — a murmurat unul dintre adjuncți. — Lucrăm cu ea de ani de zile și nici nu știm de unde a apărut.
Noaptea aceea, când starea bancherului s-a îmbunătățit, a fost un punct de cotitură. Directorul a rămas mai târziu în spital, răsfoind arhivele vechi. Căuta tot ce putea despre infirmiera Zinaida Petrovna.
Și deodată — o fotografie. Anul 1999. Simpozion medical. Printre laureați — o femeie tânără, cu o privire inteligentă, iar sub poză scria: „Dr. Zinaida P. — specialist în diagnostice rare, neurofiziolog”.
— Nu se poate… — a șoptit el. — E chiar ea?
A doua zi dimineață a chemat-o în biroul lui. Zina a intrat calmă, ca de obicei.
— De ce n-ați spus cine sunteți? — a întrebat el, arătându-i poza.
Ea nu s-a mirat. Doar și-a plecat privirea.
— Pentru că n-am vrut. Și oricum, nimeni n-a întrebat.
— Erați un specialist strălucit. Vă căutau…
— A fost o vreme. Apoi am făcut o greșeală. A murit un om. Și n-am putut să mă iert. Nu mi-au luat licența, am plecat eu. Și-am decis că nu mai vreau să tratez. Vreau doar… să ajut.
El a tăcut mult timp. Apoi i-a spus:
— Aveți un dar, Zina. Vedeți lucrurile mai clar decât noi. Trebuie să vă întoarceți în medicină.
Ea a oftat.
— Și dacă greșesc din nou?
— Greșim cu toții. Dar nu toți avem intuiția dumneavoastră. Claritatea aceea…
Ea s-a ridicat.
— O să mă gândesc.
Au trecut câteva săptămâni. Spitalul își vedea de viața lui. Bancherul a fost externat. Au început să vină pacienți noi. Dar vestea cea mare era alta: pe holul unde până ieri mergea o simplă infirmieră, acum mergea un doctor. În halat alb, cu ecuson: „Dr. Zinaida Petrovna, consultant în diagnostic clinic”.
Ea nu s-a schimbat. La fel de calmă. La fel de tăcută. Dar de-acum, nimeni nu-i mai ignora cuvintele.
Biroul ei era cel mai liniștit din tot spitalul. Nu suna niciun telefon. Nu țipa nimeni. Doar foșnetul filelor, sunetul respirației și… liniștea. Liniștea aceea care speria, dar în același timp — vindeca.
Și doar asistenta Lusia a șoptit într-o zi:
— Ai văzut cum i-a strâns mâna? Chiar directorul. Asta da surpriză…
Cealaltă i-a răspuns:
— Poți să râzi de un om. Sau poți să înveți de la el. Și să-ți bagi mândria în buzunar la timp.
Pentru că unele umbre… se dovedesc a fi lumină. Lumină liniștită, blândă — dar care nu se stinge niciodată.
