– Ce face gașca astăzi? Toată lumea e cuminte, da?! Astăzi nu are voie nimeni să vomite! spuse una dintre asistentele de la camera de spitalizare de zi a secției de oncologie de la spitalul Colțea.
Cu zâmbetul pe buze și o veselie molipsitoare, cele două asistente de la secția de oncologie de zi sunt ca două albinuțe. Au grijă de vreo 14 pacienți. Pregătesc cocktail-urile pentru chimioterapie, apoi le administrează în timp ce mai fac câte o glumă care dă energie celor care stau câteva ore bune aici și își primesc tratamentul.
Te aștepți ca oamenii care vin să facă chimioterapie lună de lună, tratându-și o formă sau alta de cancer, să fie triști, supărați, bolnavi. Când îi privești însă, fie că stau în mica sală de așteptare ca să le vină rândul la tratament, fie că sunt conectați la cocktail-ul vindecător sau doar așteaptă să își ia foaia de externare, nu poți să nu le observi ochii calzi. Par că își trăiesc viața în acceptare, că au făcut, într-un fel sau altul, pace cu ei înșiși. Unii dintre ei au zâmbetul pe buze, alții vorbesc între ei, alții fac o glumă, în timp ce alții sunt cu ochii în telefon. Într-o dimineață de luni vezi mai mulți oameni ce par triști și resemnați la metrou la Piața Victoriei decât aici. Stau și îi privesc. Marea majoritate sunt trecuți de 60 ani. Eu sunt singura mai tinerică, așa. Le vezi copiii cum le aduc cu dragoste o cafea sau un covrig. Cum îi privesc cu aceeași grijă și iubire pe care au primit-o și ei, cu mulți ani în urmă, când erau copii.
– Mai fumezi? îl întreabă o doamnă pe un alt domn ce tocmai s-a ridicat de pe scaunul unde i s-a administrat perfuzia cu tratamentul.
– Nu! Mă vedeți fumând? spune râzând. Mai fumez. Păi aia nu, aia nu, aia nu.. ce să-i fac?! Zâmbește în timp ce ridică din umeri.
Are haina în mână, pregătit să se îmbrace. Cuierul care acum o lună se clătina plin de haine în colțul holului nu mai este. Cădea prea des cred, așa că în locul lui a apărut încă un scaun. În total sunt vreo opt scaune în micuțul holișor. Astăzi sunt cu unul mai mult pentru că aparținătorul unei doamne în vârstă a venit la subraț cu un scăunel mic, pliant.
În timp ce își pune haina și se pregătește să iasă, domnul ne urează tuturor „Sănătate și La mulți ani! „, că doar este 31 decembrie.
Deși unii acum stau pe un scaun cu perfuzia în venă, la noapte sărbătorim cu toții începutul unui nou An. Dintr-o dată, simt că urarea asta simplă, „Sănătate!”, are cu totul o altă semnificație. Când ești sănătos nu pare decât un clișeu, o urare de umplutură, însă când ai nevoie de sănătate, emoția se schimbă.
Cum se întâmplă cu marea majoritate a lucrurilor pe care le avem și cărora nu le dăm importanță, că doar ni se cuvin. Iar atunci când nu le mai avem începem să le privim în altă lumină și să le apreciem cu adevărat.
Aștept și eu pe același hol îngust să îmi vină rândul. Am de făcut doar două injecții. Efortul pe care l-am făcut ca să mă duc în Turcia m-a scăpat de cocktail-ul din venă, care îmi fusese recomandat în țară.
Cred că a trecut vreo oră de când aștept. Una dintre injecții se face în burtă și în încăperea de tratamente este un singur pat. Aștept cuminte să mă cheme una dintre asistente.
Nu mă grăbesc nicăieri.
– Mai aveți un pic de așteptat, să se elibereze patul, îmi spune zâmbind o doamnă asistentă.
– Nu-i nimic, aștept, îi răspund.
Știu de luna trecută că tot procesul – de la recoltatul analizelor, luarea rețetei, semnarea tuturor hârtiilor, făcutul injecțiilor – durează câteva ore bune.
Toată această așteptare nu este de fapt doar așteptare. Mereu se întâmplă ceva. O doamnă povestește cum în urmă cu trei ani i s-a descoperit un nodul la un plămân, i s-a dat un tratament cu antibiotice și a fost trimisă acasă. Astăzi se tratează de cancer la plămâni. Ambii plămâni. Dar zâmbește.
Sursa: republica
