Nea Piţi a făcut apel la memoria noastră de microbişti. Sau poate doar la memoria noastră de oameni.
Aţi auzit de Oblemenco? Era idolul meu, a zis selecţionerul. Dar de Dănciulescu aţi auzit?, a continuat tot el. Retoric. Întrebarea a rămas suspendată deasupra capetelor ziariştilor, undeva în spaţiul invizibil dintre dreptate şi nedreptate. Dintre răsplată şi ingratitudine. Ori dintre voinţă şi arbitrar. La conferinţa de presă se discuta, bineînţeles, despre neconvocarea lui Raul Rusescu. Subiect clasicizat, clasificat.
Pentru noi, nu. Dar pentru că Piţurcă a adus vorba de Ion Oblemenco, golgeterul Craiovei din anii ‘70, al Craiovei dinainte de Craiova Maxima, al Craiovei care nu ştia ce dinei şi ce mititei îi pregăteau dezastrul, hai să dăm timpul înapoi! Era o vreme cînd fotbaliştii aveau porecle simple, care defineau ceva palpabil. Lui Oblemenco i se spunea “Tunarul”, fiindcă era de meserie golgeter. A fost de 4 ori cel mai bun marcator în Divizia A, pe cînd fotbalul se vedea la adăpostul coifurilor din ziar ori de acasă, prin ochii lui Minoiu, Domozină, Ghiţulescu, Voicilă. Oblemenco nu a jucat nici un meci oficial pentru naţionala României. Era uitat sistematic. Ocolit, ignorat. Umilit. A evoluat în cîteva partide amicale, a reuşit să şi înscrie atunci cînd a fost convocat. După Dobrin, Ion Oblemenco este al doilea mare jucător pe care Angelo Niculescu ar trebui să-l aibă pe conştiinţă. Profesorul nonagenar îşi duce însă liniştit povara anilor, a amintirilor, a execuţiilor patronate din umbra generaţiei Mexico ‘70.
Poveştile lui Oblemenco şi Rusescu au o mulţime de similitudini. Acelaşi tip de inflexibilitate a omului care comandă naţionala. Aceeaşi lipsă de sensibilitate în numele unor obiective superioare, dincolo de drame personale. Acelaşi tip de fotbalist care cade victimă orbirii selecţionerului. Atunci şi acum, cel în cauză este harnic, serios, joacă mult şi înscrie şi mai mult. Lumea se obişnuieşte atît de tare cu reuşitele omului-golgeter încît totul capătă aspect rutinier, deşi acolo este excelenţă în stare pură. Atunci ca şi acum exista/există o concurenţă reală, în numele căreia Ion sau Raul devine victimă de serviciu. Pentru a justifica absurdul li se descoperă defecte. Sînt inestetici, lenţi, previzibili. Nu au un fizic plăcut. Şi alte aiureli de genul ăsta.
Putem vorbi, probabil, şi despre predestinare. Sînt oameni care nu se lipesc la premii, la onoruri, la selecţii. Cineva sau ceva îi ţine departe de podium, mai ales de prima lui treaptă. Ceva sau cineva îi obligă să transpire pentru lucruri pe care alţii, nu neapărat mai dotaţi, le culeg din drum. Datoria noastră, a celor care nu avem de obţinut calificări şi tone de distincţii la hectarul de cultură, este să continuăm să-i aplaudăm. Să îi iubim. Să le spunem că noi ştim adevărul. Că poţi trăi şi fără medalii pe piept. Dacă în piept ai ceva la care nici un profesor şi nici un nea selecţioner nu au cum să ajungă. Sau…?
Oblemenco a murit după un atac de inimă, pe banca unei formaţii din Maroc. Avea 51 de ani şi zero convocări la echipa naţională a României. Numele lui este dat unui stadion dintr-un oraş în care a fost ucis fotbalul.
sursa: http://blogsport.gsp.ro/geambasu
