Mă întorceam acasă de la serviciu într-o zi, gândindu-mă la facturile pe care trebuia să le plătesc în acea seară. Dar când am făcut colțul pe strada din piața orașului, o melodie familiară mi-a ajuns brusc la urechi și m-a oprit din mers.
Era cântecul pe care îl cântam cu fiica mea, Maria, înainte să dispară din viețile noastre acum 17 ani.
Era un cântec pe care l-am compus special pentru ea, un mic colind despre un câmp de flori și lumină solară care să-i lumineze visele. Nimeni altcineva nu l-ar fi știut. Nimeni.
Dar iată-l, clar ca ziua, cântat de o tânără care stătea de cealaltă parte a pieței, cu ochii închiși, zâmbind liniștită.
Cântecul îmi amintea de vremea când fetița noastră umplea casa de căldură și bucurie. Era centrul lumii noastre, iar dispariția ei bruscă a lăsat o golul în viața noastră care nu s-a vindecat niciodată complet.
Dintr-o dată, toate grijile au dispărut din mintea mea și am simțit cum picioarele mă purtau înainte, de parcă nu aș fi avut control asupra lor.
Mintea îmi spunea că este imposibil, că nu se poate, dar inima mă împingea înainte.
Femeia părea familiară, dureros de familiară. Părul ei închis cădea în valuri moi în jurul feței, iar când mă uitam la zâmbetul ei, aveam impresia că l-am văzut de o mie de ori în fotografii vechi și în propriile amintiri.
Avea chiar o adâncitură pe obrazul stâng, exact ca și soția mea, Camelia.
Totul părea prea incredibil, prea mult de crezut, dar era o atracție. Un sentiment pe care doar un părinte l-ar putea înțelege.
Ar putea fi aceasta Maria mea?
Mă simțeam atât de nervos în timp ce mă apropiam. Am urmărit-o cum își termina cântecul și își deschide ochii. M-a prins uitându-mă, dar a întors privirea în timp ce mulțimea o aplauda.
„Vă mulțumesc tuturor pentru că m-ați ascultat!” a spus ea cu un zâmbet larg. „O zi minunată!”
Apoi, privirea ei s-a întâlnit cu a mea, iar ea a observat expresia ciudată de pe fața mea.
„Se pare că nu v-a plăcut interpretarea mea,” a spus ea, venind spre mine. „Am fost chiar atât de rea?”
„Oh, nu, nu,” am râs. „Eu, uh, cântecul ăsta este special pentru mine. Este foarte special.”
„Chiar?” a întrebat ea. „Este super special și pentru mine. Vezi, este unul dintre puținele amintiri din copilăria mea. L-am cântat mereu, încă de când mă știu. Este singurul lucru pe care l-am păstrat din acea perioadă.”
Părea că vrea să plece, așa că am spus rapid: „Ce vrei să spui prin asta?”
„Este o poveste lungă,” a răspuns ea, aruncând o privire la ceasul ei. „Poate altădată.”
„Te rog, aș vrea să o aud,” am insistat, inima bătându-mi puternic. „Vino să-ți cumpăr o cafea și putem discuta dacă nu te deranjează.”
A ezitat, măsurându-mă cu privirea pentru o secundă, apoi a dat din cap. „Bine… de ce nu?”
Am mers împreună la cafenea și ne-am așezat într-o cabina din colț. Cu cât o priveam mai mult, cu atât mi se părea mai familiară. Ochii ei, zâmbetul ei și chiar vocea ei păreau ca acasă.
Simțeam că o piesă lipsă din viața mea căzuse brusc la locul ei.
„Ai o voce minunată,” am spus eu, încercând să-mi păstrez calmul.
„Mulțumesc,” a zâmbit ea. „De fapt, eram doar în trecere prin oraș pentru serviciu când am auzit trupa cântând. Au întrebat dacă cineva vrea să cânte, și, ei bine, nu am putut să mă abțin.”
„Și cântecul ăsta… de unde l-ai învățat?” am întrebat.
Ea a suspinat, privindu-și cafeaua. „Nu l-am ‘învățat’ exact. Este doar… este singurul lucru pe care-l mai țin minte din copilăria mea. Îl cântam sau îl fredonam tot timpul. Părinții mei adoptivi spuneau că era ca un fel de imn al meu.”
„Părinți adoptivi?” am întrebat eu, abia reușind să-mi mențin vocea calmă.
Ea a dat din cap.
„Da. Am fost… luată într-o familie când aveam cinci ani. Mi-au spus că părinții mei adevărați au murit într-un accident de mașină. Mi-au arătat chiar și fotografii din ziar,” fața ei s-a înmuiat, ochii i s-au umplut de lacrimi.
„Au fost buni cu mine, mi-au dat jucării și m-au tratat bine. Dar tot timpul îmi era dor de părinții mei adevărați. Cu timpul, am început să cred că părinții mei adoptivi erau singura familie. Dar pe măsură ce am crescut, am avut o senzație ciudată că lipsește ceva, că poate nu-mi spuneau toată adevărul.”
Simțeam cum mâinile îmi tremurau.
„Și… ai aflat vreodată adevărul?” am întrebat cu grijă.
„Am încercat,” a spus ea. „Vezi, când am crescut, părinții mei adoptivi au vrut să mă adopte oficial. Mi-au spus să spun că vreau să rămân cu ei. Așa că am spus-o.”
„Dar când am împlinit 18 ani,” a continuat ea, „am început să pun întrebări. Am încercat să-mi găsesc părinții adevărați, dar cred că nu aveam suficiente informații. Am încercat să contactez pe cineva care ar fi putut să mă fi cunoscut înainte, dar fișele mele nu se potriveau cu niciun copil dispărut. Aveam atât de puține detalii.”
S-a oprit, privind în jos la mâinile ei. „Doar acest cântec am acum. Îmi amintește de ei.”
Piesele începeau să se potrivească.
O parte din mine dorea să cer un test de ADN chiar acolo pentru a confirma ce știa deja inima mea, dar o altă parte din mine era prea speriată să creadă.
„Îți mai amintești altceva despre părinții tăi adevărați? În afară de acest cântec?” am întrebat.
„Totul este atât de neclar. Dar îmi amintesc că eram fericită, înainte să se schimbe totul. Cred că numele meu era Maria?” A râs nervos. „Dar nu pot fi sigură. Părinții mei adoptivi mă strigă Sara, și după un timp, doar așa răspundeam.”
Nu-mi venea să cred cuvintele ei.
„Fiica mea,” am bâiguit. „Numele ei era și Maria.”
Capul ei s-a ridicat brusc. „Serios?”
Am dat din cap, luptându-mă cu lacrimile. „A dispărut când avea cinci ani, și asta s-a întâmplat acum 17 ani. N-am găsit niciodată răspunsuri. Dar n-am încetat niciodată să sperăm. Soția mea se numește Camelia, de altfel.”
A rămas uimită, ochii i s-au mărit.
„Ma… mama mea se numea Camelia, de asemenea,” a șoptit ea. „Îmi amintesc clar pentru că mereu mă făcea să spun numele ei și al tatălui meu. Ești… ești Dan?”
„Da,” am spus, ținându-i mâna. „Sunt Dan.”
Am stat câteva momente în liniște, privind unul la altul uimiți. Și apoi, ca un baraj spart, lacrimile au început să curgă. Ne-am ținut unul pe celălalt, plângând amândoi, în timp ce ani de dor, confuzie și durere se revărsau asupra noastră.
Era ca și cum toți anii pierduți, nopțile nesfârșite de întrebare, în sfârșit, găseau un răspuns.
„Tata?” a șoptit ea, vocea tremurând.
„Da, Maria,” am reușit să spun, cu vocea tremurândă. „Sunt eu… suntem noi.”
După un timp, am întrebat-o pe Maria dacă vrea să o întâlnească pe mama ei.
Mâinile îmi tremurau în timp ce sunam un taxi, după ce ea a acceptat să mă urmeze acasă.
Nu am vorbit prea mult în timpul călătoriei. Mă întrebam doar cum se întâmpla totul. Părea prea frumos ca să fie adevărat.
Când am ajuns, i-am spus Mariei să aștepte lângă ușă pentru că știam că Camelia va avea nevoie de un moment pentru a procesa totul. Totuși, știa că ceva nu era în regulă în momentul în care am intrat.
„Ce s-a întâmplat?” m-a întrebat. „Ești în regulă?”
„Camelia, trebuie să-ți spun ceva,” am spus eu, atingându-i umerii.
Apoi, i-am povestit tot ce s-a întâmplat în ultimele câteva ore.
„Oh, Doamne, oh, Doamne,” a spus ea, plângând. „Nu, nu se poate. Este imposibil, Dan!”
I-am luat mâinile și am încercat să o liniștesc.
„Este adevărat, Camelia. Maria noastră s-a întors,” am zâmbit.
„Unde este? Unde este Maria noastră?” a întrebat ea.
„Este aici, în spatele ușii,” am răspuns, ochii mei umplându-se cu lacrimi.
Când a auzit asta, Camelia a sărit din scaun și a alergat spre ușă, deschizând-o cu un elan. A început să plângă când a văzut-o pe fetița noastră, acum adultă, stând la ușă.
„Mami?” a întrebat Maria ezitantă. „Ești… tu?”
„Oh, Doamne… copilul meu,” a strigat Camelia, trăgând-o în brațele ei.
S-au îmbrățișat, plângând amândouă, de parcă ar fi vrut să recupereze toți anii pe care i-au pierdut. Inima mea s-a umplut de bucurie în timp ce le priveam plângând.
După un timp, ne-am așezat cu toții și am început să povestim despre anii pe care i-am pierdut. Maria ne-a spus despre viața și luptele ei, iar noi i-am spus că nu am mai avut un copil niciodată.
În cele din urmă, Camelia a tras aer în piept.
„Maria… ai fi dispusă să confirmi cu un test de ADN?” A privit cu regret. „Este doar că după atâția ani, trebuie să fiu sigură.”
Maria a dat din cap, zâmbind ușor. „Înțeleg, mami. Și eu aș vrea asta.”
Am programat testul, iar în decurs de o săptămână, rezultatele au confirmat ce știam deja.
Maria era a noastră, și noi eram ai ei.
Casa noastră s-a umplut din nou cu râsete, lacrimi și povești ale vieții pe care o pierdusem. Maria a venit să locuiască temporar cu noi și fiecare zi părea un mic miracol.
Nu voi uita niciodată acea seară obișnuită când mă întorceam de la serviciu și un vechi colind a reunit o familie care fusese despărțită. Viața are o modalitate ciudată de a aduce înapoi ceea ce credeam că am pierdut pentru totdeauna.
