Ani de zile, bunica lui Andrei i-a dat același cadou de ziua lui: o mică oaie din plastic. Dar după moartea bunicii, Andrei a descoperit că aceste jucării simple ascundeau un secret tainic, unul care avea să-i schimbe viața și să-i dezvăluie profunzimea dragostei bunicii.
De cât mă țin minte, bunica îmi oferea în fiecare an, de ziua mea, câte o mică oaie din plastic cu un clopoțel, iar tot atâta timp nu am înțeles de ce. Un clopoțel de o culoare diferită, dar întotdeauna o oaie.
M-am uitat pe raftul meu, unde toate stăteau așezate într-un rând ordonat, fiecare dintr-o altă zi de naștere.
„E drăguță,” mi-am spus în sinea mea. „Dar își mai amintește măcar ce mi-a dat anul trecut?”
Nu am îndrăznit să o întreb. La urma urmei, bunica era în vârstă. Părul ei era alb, mâinile îi tremurau, iar memoria nu mai era ce a fost. Totuși, în fiecare an, fără excepție, în ziua mea de naștere, venea cu o mică cutie în mână.
„La mulți ani, Andrei,” spunea ea, cu vocea ei blândă și răgușită.
„Mulțumesc, bunico,” îi răspundeam eu, zâmbind, deși eram puțin confuz.
Întotdeauna părea atât de mândră, privindu-mă cum deschid cadoul, de parcă oile erau ceva special. Dar pentru mine erau doar… oi. Din plastic și simple.
Până atunci, credeam că era pentru că avea atât de mulți nepoți de care trebuia să aibă grijă. Cei doi frați mai mari, Radu și Cristian, primeau lucruri utile, cum ar fi bani sau unelte. Dar eu? Oi.
„Poate că doar începe să uite,” îmi spuneam, încercând să-mi îndepărtez gândul.
Nu a durat mult până când totul s-a schimbat. Ziua mea de naștere, cea de-a 19-a, a venit și a trecut, iar bunica nu a fost acolo să-mi ofere o altă oaie. Se îmbolnăvise cu câteva luni înainte, iar toată lumea știa că timpul ei era aproape.
Într-o seară, mama s-a așezat lângă mine pe canapea, cu fața obosită și tristă. „Ar trebui să o vizitezi pe bunica, Andrei,” a spus ea, cu o voce blândă.
Am ezitat. „Nu știu dacă pot. Nu vreau să o amintesc așa.”
Mama a dat din cap. „Înțeleg, dar te iubește, știi. Ai fost mereu special pentru ea.”
Mi-am șters ochii, nevrând să plâng. „Știu.”
Câteva zile mai târziu, bunica a murit. Nu am putut opri lacrimile. Mi-era atât de dor de ea. A fost mereu acolo, cu vocea ei blândă și ochii plini de bunătate, umblând încet, făcând tot ce-i stătea în putere, în ciuda vârstei.
Un an mai târziu, de ziua mea de naștere, ceva ciudat s-a întâmplat. Petrecerea a fost mică—doar familia—și încercam să fiu fericit. Dar părea diferit fără bunica acolo. Mama s-a apropiat de mine cu o mică cutie în mână și, pentru o secundă, am înghețat.
„Ce e asta?” am întrebat, confuz.
Mama a zâmbit blând. „E de la bunica. Mi-a dat-o înainte să plece. A spus că este ultima.”
Am privit cutia, simțind un nod în gât. „O altă oaie?” am întrebat în șoaptă.
Mama a dat din cap. „A vrut să o ai.”
Inima îmi bătea puternic în timp ce deschideam cu grijă cutia. Înăuntru, așa cum mă așteptam, era o mică oaie din plastic. Aceasta avea un clopoțel auriu la gât. Nu am putut să-mi stăpânesc lacrimile. Era ultimul cadou pe care mi-l va oferi vreodată.
M-am scuzat din cameră, lăsându-mi familia în urmă. Sunetele nepoților jucându-se în fundal păreau îndepărtate. Aveam nevoie să fiu singur. M-am dus în cameră, ținând oaia strâns și am pus-o pe raft alături de celelalte.
„Îmi e dor de tine, bunico,” am șoptit, cu lacrimi curgându-mi pe față.
Atunci, Radu, fratele meu mai mare, a apărut la ușă. „Andrei,” a spus el, intrând în cameră. „Ești bine?”
Am dat din cap, încercând să-mi șterg lacrimile. „Îmi e dor de ea, Radu. Întotdeauna am crezut că oile sunt… ciudate, dar acum… acum înseamnă totul.”
Radu a zâmbit, având o privire cunoscătoare în ochi. „Încă nu ai înțeles, nu-i așa?”
Am clipit, confuz. „Ce să înțeleg?”
S-a îndreptat spre raft, ridicând una dintre oi. „Te-ai uitat vreodată sub ele?”
„Ce vrei să spui?” am întrebat, cu vocea încă tremurândă.
Radu a întors oaia, arătându-mi partea de jos. Acolo, tipărit cu litere mici, era un mesaj.
Am strâns din ochi. „Te iubesc,” scria. Dar dedesubt era un număr mic.
„Așteaptă, ce e asta?” am întrebat, confuz.
„A fost acolo tot timpul, Andrei,” a răspuns Radu zâmbind. „Fiecare dintre aceste oi are un mesaj. Și un număr.”
Am rămas uimit. „Vrei să spui… că nu sunt doar cadouri întâmplătoare?”
„Deloc întâmplătoare,” a spus el, îndreptându-se spre raft și ridicând o altă oaie. A întors-o. „Iată una. Vezi? Un număr.”
Am ridicat prima oaie pe care mi-o dăduse bunica, întorcându-o în mâini. Cu siguranță, era un număr sub piciorușele ei. Inima îmi bătea repede în timp ce luam alta, apoi încă una, verificând fiecare. Fiecare oaie avea același mesaj de dragoste, dar cu un număr unic.
„Dar ce înseamnă?” am întrebat.
Radu a râs. „Nu-ți voi da toate răspunsurile, frațioare. Gândește-te. De ce ți-ar da bunica o oaie în fiecare an cu un număr?”
Am gândit intens, mintea îmi era învălmășită. „Trebuie să fie un fel de cod,” am murmurat.
Radu a dat din cap, cu ochii strălucitori. „Exact. Și există un motiv pentru ordinea lor. Care a fost ultimul mesaj pe care l-ai găsit?”
M-am gândit la ultima oaie pe care am primit-o de ziua mea de 20 de ani. „A spus, ‘Du-te la bancă, Andrei.’”
„Corect,” a spus Radu, dând din cap. „Deci, ia acele numere și aranjează-le în ordinea în care ai primit oile. Ce vezi?”
Mâinile îmi tremurau în timp ce luam un caiet și începeam să scriu numerele în ordine, de la ziua mea de 7 ani până la 20. Lent, un model începea să se contureze. Nu-mi venea să cred ce vedeam.
„E… un număr de cont bancar?” am șoptit, inima bătându-mi rapid.
Radu a zâmbit. „Acum începi să înțelegi.”
În dimineața următoare, m-am trezit în fața băncii bunicii, ținând strâns bucata de hârtie cu numărul de cont. Palmele îmi erau transpirate, iar stomacul îmi răsuna de nervi.
M-am apropiat de casieră, o femeie amabilă care mi-a zâmbit călduros. „Cum te pot ajuta astăzi?”
Am luat o gură de aer adânc. „Cred că am un cont aici. A fost deschis de bunica mea.”
Casiera s-a uitat la hârtiuța pe care i-am dat-o, apoi ochii ei s-au mărit puțin. „Un moment, vă rog.”
După câteva minute, un consultant bancar a ieșit să mă întâmpine. S-a prezentat și mi-a făcut semn să-l urmez în biroul lui.
„Doamnule,” a început el, așezându-se în fața mea, „se pare că bunica ta a deschis un cont foarte special pentru tine când te-ai născut.”
Am înghițit în sec. „Câți bani sunt în el?”
A apăsat câteva taste pe computerul său și apoi mi-a întors ecranul. Maxilarul meu a căzut.
„Peste 120.000 de dolari,” a spus el calm.
Am rămas uimit uitându-mă la numărul de pe ecran. „Asta… asta este al meu?”
„Da,” a răspuns consultantul, zâmbind. „Bunica ta a făcut depozite anuale pentru tine, iar suma a acumulat în timp. Dar nu este tot.”
Mi-a înmânat o cheie mică. „Există și un seif bancar pe numele tău. Vrei să-l vezi?”
Am dat din cap, fără cuvinte.
Câteva momente mai târziu, mă aflam într-o cameră privată, cu micul seif bancar în fața mea. Mâinile îmi tremurau în timp ce deblochez ușa. Înăuntru, era un singur plic, adresat mie cu scrisul cunoscut al bunicii.
L-am scos încet, deschizându-l cu grijă. Înăuntru era o scrisoare scrisă de mână.
Dragul meu Andrei,
Ai descifrat! Iartă-mă că am jucat această farsă cu tine, dar te iubesc foarte mult. A trebuit să mă asigur că ești pregătit pentru viață și să fac asta astfel încât nimeni să nu îți poată lua banii.
Dacă mai sunt aici, vino la mine pentru un ceai, dragul meu. Dacă nu sunt, să știi că sunt mereu cu tine.
Cu drag, Bunica.
Lacrimile îmi umpleau ochii în timp ce strângeam scrisoarea la piept. Planificase totul—ani de oi, fiecare purtând un secret, fiecare conducându-mă spre acest moment.
Mai târziu, în acea după-amiază, m-am dus la mormântul bunicii, ținând în mână un buchet cu florile ei preferate și o mică sticlă de ceai.
Soarele începea să apună, aruncând o lumină caldă și aurie peste cimitir. M-am așezat în genunchi și am pus florile pe mormântul ei, greutatea dragostei ei încă apăsătoare în inima mea.
„Ti-am adus ceai, bunico,” am spus încet, turnând o cană și punând-o lângă piatra ei de mormânt. „Două zaharuri, exact așa cum îți place.”
Am stat pe iarba moale, sorbind ceaiul meu și lăsând tăcerea să mă învăluie. Pentru prima dată de multă vreme, m-am simțit în pace. Era ca și cum ea ar fi fost acolo lângă mine, zâmbetul ei blând în adierea vântului și dragostea ei în fiecare înghițitură de ceai.
„Îți mulțumesc, bunico,” am șoptit, ștergând o lacrimă. „Mi-ai dat mai mult decât mi-aș fi putut imagina.”
