Decizia unor soți din Constanța de a dona un pui de câine a ajuns să schimbe viața unei familii sărmane cu patru copii dintr-un sat aflat la nici 20 km de oraș. Pentru că, odată ajunși acolo, cei doi soți și-au dat seama că pot oferi mai mult decât un prieten cu patru lăbuțe unui copil. Așa că și-au suflecat mânecile și s-au pus pe treabă.
„Totul a început de la un câine”, spune Dana. Are jachetă cu glugă şi şapcă trasă pe cap, că abia i se mai văd trăsăturile amestecate, moştenire de la înaintaşii din Crimeea. A crescut în Tulcea, dar trăieşte în Constanţa, unde lucrează ca şofer. Soţul ei, Florin, tot în Constanţa munceşte, la un restaurant. Dana are 43 de ani, Florin, 31. „Vârsta e doar un număr, când găseşti persoana cu care te potriveşti”, precizează bărbatul. Se ştiau de mult, dar s-au căsătorit cu acte de vreun an şi jumătate. Dana are o fiică, elevă la liceu, dintr-o relaţie anterioară. Un cățel spre adopție
„Am decis s-o dau pe prinţesa mea, Luna, un Amstaff pui, de 11 luni, spre adopţie. Programul meu de lucru nu-mi permite să am grijă cum trebuie de ea. Soţul meu nici el nu are timp, e toată ziua la serviciu. Am zis să dau cuiva câinele, să se bucure de el şi să fie bine şi pentru Luna. Am pus un anunţ pe internet. Şi mi-a dat telefon o femeie din Valu lui Traian. Mi-a spus că fiul ei cel mare împlineşte 15 ani şi nu are bani să-i ia cadou. Dar băiatul îşi doreşte foarte mult un câine”, povesteşte Dana.
Când a ajuns cu Luna la poarta casei unde stau Bianca Mogoş şi patru dintre copiii ei, Dana a trăit un şoc. „Pe de o parte, m-au îngrozit condiţiile în care stăteau, pe de altă parte, când am văzut reacţia câinelui, cum s-a lipit de copii, cum s-au bucurat copiii… Aveau doar două jucării, un ursuleţ şi încă ceva. Luna a fost a treia lor jucărie. Nu mă lăsa inima nici s-o las, nici s-o iau pe Luna. Am lăsat-o. Apoi a văzut şi Florin casa, s-a cutremurat. Ne-am hotărât amândoi să încercăm să facem ceva”.
Prima experienţă la strâns donaţii Asta se întâmpla la începutul lui noiembrie. De atunci, Dana, Florin şi prietenii lor s-au făcut luntre şi punte pe reţelele sociale să strângă donaţii în materiale de construcţii, alimente, haine şi jucării pentru copiii Biancăi.
Cei doi soţi nu aveau nici un fel de experienţă în campanii umanitare. Iar pe Florin l-a mirat că nu toate reacţiile erau de bine: „Cineva m-a făcut escroc, hoţ, profitor… Am pus poze de la casa asta, care e un fost grajd, şi persoana respectivă şi-a şters toate postările şi n-a mai comentat. N-am cerut bani, am cerut donaţii în natură doar. Cine doreşte să trimită bani să ia legătura direct cu Bianca”. În weekenduri, Florin îşi rupe din timp şi vine în Valu lui Traian să mai repare câte ceva la locuinţa unde se adăpostesc cinci suflete plus Luna. Acum renovează o cameră. Îl ajută la treabă Marian, partenerul Biancăi, care lucrează la un popas, ca îngrijitor spaţii verzi. Adică „om bun la toate”, traduce Dana.
Un divorţ, un incendiu şi o sobă Marian nu e tatăl copiilor. Tatăl copiilor s-a evaporat din peisaj acum mai mulţi ani. „Locuiam într-o casă socială. Munceam în port, ca vopsitor la înălţime. Apoi am fost angajată la o societate din Valu lui Traian. Niciodată n-am fugit de muncă. El muncea cu ziua şi consuma numai pentru el. Am avut nişte divergenţe. Capacul l-a pus faptul că, pentru că eram la serviciu, îi dădeam lui banii, să se ducă să achite dările – apă, curent şi chirie – la Primăria din Valu. El a considerat că-i mai bine să consume banii cu anumite persoane, sub formă de grătare şi băuturi alcoolice. Iar când am depistat lucrul ăsta, era deja prea târziu. Era o sumă undeva la 50 de milioane datorie”.
Cu doar patru clase, Bianca se exprimă mai bine ca un ministru cu doctorat. „Ştiu să vorbesc pe limba omului, dacă e simplu, dacă e din ăsta de la birou, mă dau după om”, explică femeia de 44 de ani. „Ce îmi place la ea”, intervine Dana, „e că încearcă să te facă să râzi. Cât e ea de necăjită, vrea să te vadă pe tine zâmbind”. „Aşa sunt eu”, aprobă Bianca, „dacă nu pot să-l fac pe cel din faţa mea să râdă, înseamnă că are ceva cu mine”.
La scurt timp după ce a descoperit datoria adunată la Primărie, Bianca a decis să se despartă de soţ. „El a luat-o pe drumul lui. Era în 2017. După ceva timp, în ajunul Crăciunului, a luat foc casa socială în care stăteam. În urma expertizei, s-a adeverit faptul că incendiul a fost din cauza părţii electrice. A venit Primăria, a renovat, a trebuit să plătesc o sumă de 137 de milioane. Am hârtie de la Primărie. Nu am avut de unde şi a trebuit să eliberez casa socială. De atunci umblăm din uşă-n uşă, unde se poate, acolo stăm. Alt ajutor de la Primărie a fost să ne dea o sobă. Ne-a scos în stradă, dar ne-a dat soba asta”.
„Aşa a vrut Dumnezeu, să cresc eu copiii ăştia” Fata cea mare a Biancăi s-a căsătorit, între timp, iar cu mama au rămas Elena, 6 ani, Bebe, 7 ani, Gabriel, 11 ani, şi Adelin, 15 ani. Locuinţa actuală i-a fost pusă la dispoziţie Biancăi de cuscra ei, „dar n-a putut să ne-o dea cu acte, că vrea s-o lase fiului ei cel mic, care are dizabilităţi”. Prin tavan şi prin pereţi se vedea cerul, iar vântul şi apa pătrundeau prin toate colţurile. Uliţa asta din Valu lui Traian e cunoscută drept „La grajduri”, pentru că mai toate casele de aici sunt foste grajduri, mai mult sau mai puţin îmbunătăţite.
Pentru că trebuie să stea cu copiii, Bianca nu poate munci. Are o hernie veche, „dar chiar şi aşa îmi găseam ceva ca paznic, măcar”. Marian e cel care aduce banii în casă şi ţine loc de figură paternă pentru cei mici. „Aşa a vrut Dumnezeu, să cresc eu copiii ăştia. Şi noi am fost tot patru la părinţi şi ştiu cum e”, spune bărbatul. „Cei de la Primărie mă ameninţă că îmi taie orice ajutor pentru copii, zic că avem venit, că ia Marian salariu. Dar nu e cu nimic obligat, într-o zi poate să plece”, oftează Bianca. De Primărie şi, în general, de autorităţi sunt legate cele mai mari spaime ale acestei mame. Spaima că îi vor fi luaţi copiii, pentru că nu le asigură condiţii bune de viaţă, spaima că vor fi despărţiţi copiii şi vor creşte fără să ştie unul de altul, spaima că vor veni alte hârtii, cu alte datorii imposibile. „Vreau să îmi ţin copiii lângă mine. Că nu i-am născut să-i las. Cât oi mai fi, să crească lângă mine. Tatăl lor s-a scăzut din drepturi, mi-a trimis copie de la notar, legalizată, într-un singur exemplar”, afirmă Bianca. „Râd de noi că suntem săraci” Un alt necaz e că la şcoală ceilalţi copii râd de copiii Biancăi. „Cum vă zice, mamă?”, „Spun că n-avem casă, că suntem săraci”, răspunde Gabriel, lăsându-se luat în braţe şi consolat. „Lasă, că o să aveţi”, îl încurajează Dana. „Nu pentru Bianca, nici pentru Marian, noi pentru copii facem ce facem. Că ei dacă nu se ridică acum… Pe ei, copilăria o să-i marcheze. Şi în loc să ajungă ceva în societate, bun… Eu zic că va trebui să facem ceva decât să ajungă cum ne ştie toată lumea, nu?”, adaugă Dana. „Dacă tu nu-i aduci măcar la limită… Nici animalul nu-l ţii aşa… Nici nu noi suntem bogaţi, stăm cu chirie, muncim, banii ajung de azi pe mâine. Dar am zis să acţionăm. Iar tu, ca vecin sau consătean, îi vezi şi ce? Îi arăţi cu degetul? Sau râzi de ei la şcoală? Nu, aşa ceva nu se face. Ori eşti om, ori nu eşti!”.
E furie în vorbele Danei, furie că celor mai mulţi nu le pasă că nişte copii cresc în frig şi sărăcie. Florin se gândeşte doar la ce-a fost copilăria lui. Când i-a văzut pe cei patru puşti ai Biancăi, şi-a spus: „Nu vreau să mai treacă nimeni prin ce-am trecut eu!”. Părinţii lui Florin au divorţat când el era mic, tatăl lui, la fel ca fostul soţ al Biancăi, avea probleme cu alcoolul. „Mama a trecut apartamentul pe numele bunicii şi m-a lăsat să stau cu bunica. Ea a plecat să-şi găsească un nou soţ, o nouă viaţă. M-am crescut singur. La un moment dat, n-a mai fost loc de mine în apartament. Mama se întorsese în ţară, avea un alt copil, altă familie. De la 15 ani muncesc. Mergeam la liceu, îmi lăsam geanta, apoi plecam la depozit, să descarc. Am apucat-o o vreme pe drumuri rele, aveam anturaje periculoase. Am fost aproape să mă pierd. Mi-am revenit cu greu. Apoi am întâlnit-o pe Dana. De când i-am văzut pe copiii ăştia, nu mai am linişte până nu pun un acoperiş bun deasupra capului lor”, povesteşte tânărul. Luna şi doi bani jumate „Da, aşa e, Florin s-a crescut singur”, spune Dana, „mă ia cu fiori când îmi mai spune cum l-au pasat ai lui, ca pe un bagaj. Pe mine, doar mă băteau, avea mama o riglă lungă de lemn şi cu ea ne articula, când luam 9, nu 10 la şcoală. Ţinea să avem note mari. M-a obligat să fac facultate, sunt inginer de aviaţie, cu diplomă. Dar de lucrat, am lucrat ce mi-a plăcut mie: sudură în argon, că se plătea mai bine, şi acum, şofer”.
Înconjurată de mânuţe de copii, care îi oferă pluşuri spre rumegare, Luna se uită la foştii ei stăpâni şi cade pe gânduri odată cu ei. Pentru Bianca, nu e deloc uşor să aibă grijă de un câine de 40 de kilograme, „e mai greu decât copiii mei”, dar Dana şi Florin s-au oferit să o ajute şi cu creşterea şi educarea Lunei. Totul pentru bucuria celor mici. Aşa, cu pereţii nefinisaţi, cu ciment pe jos, pus cu trudă de Bianca, când s-au mutat, şi cu câteva becuri neputincioase, casa are un aer luminos şi viu. Afară, în voliera lor, stau porumbeii, rotaţi şi King, îngrijiţi tot pentru plăcerea copiilor. Un brad artificial, împodobit, saci cu haine donate şi jucării de tot felul arată că şi aici, într-un umil grajd, urma să vină Crăciunul. Bianca nu ne-a lăsat să plecăm până nu ne-a oferit un pahar de suc. Şi până nu ne-a făcut să râdem. Cine doreşte să se alăture Danei şi lui Florin Soltaniuc în ajutarea Biancăi şi a copiilor ei poate lua legătura cu redacţia noastră, la adresa libertatea@ringier.ro sau direct cu Florin, la numărul 0732.195.595.
Sursa:https://www.libertatea.ro/stiri/minunile-nu-se-opresc-de-craciun-4392653?utm_source=facebook&utm_medium=social&utm_campaign=stirileprotv-page-post&fbclid=IwAR2Qhx0WNQRZvbZGXmp12JwlV72MzYVfwLgmCm0HzMkAYbfFmGvYhUZb6nQ
