Mă numesc Ileana şi am 56 de ani, sunt în Italia, „la fix”, de 11 ani. Sărăcia şi grijile m-au izgonit de acasă unde eram săracă din punct de vedere financiar. După 11 ani de muncă în Italia am reuşit să rezolv gravele probleme financiare pe care le aveam, deci nu mai sunt acea săracă, fără bani, ci sunt săracă altfel acum
De sărăcie tot nu am scăpat, mi s-au umplut buzunarele (am un salariu decent, mulţumitor), dar am sărăcit la suflet. Copiii au crescut mari fără mine, acum sunt plecaţi pe drumul vieţii cu familiile lor, bărbatul mi s-a obişnuit că banii-i vin lunar şi fără muncă, iar eu nu mai găsesc drumul către linişte. Am îmbătrânit departe de casă, am obosit muncind pentru casa. Anii de muncă de aici, din Italia, nu au fost uşori. Au fost cei mai grei ani din viaţa mea, dar am suportat orice de dragul copiilor. Nopţile nedormite, mâncarea, uneori puţină, alteori suficientă, nu mai are parcă nici un gust. Zilele trec toate la fel!Copiii sunt acum la casele lor (am 2 băieţi), se întreţin singuri, nu mai au nevoie de ajutorul meu. Bărbatul, deşi aşteaptă bani de la mine pentru întreţinerea casei, în cei 11 ani petrecuţi departe unul de celălalt, şi-a făcut o viaţă a lui, una paralelă cu cea pe care o avea cu mine, în care eu nu mai am loc. Ceea ce mai împărţim în doi este spaţiul din casa noastră, când merg în concedii în ţară.
De multe ori m-am gândit că ar fi timpul să mă retrag acasă, dar la anii mei… nu pot lua nici pensie (nu am ajuns încă la vârsta pensionării) şi nici nu ar vrea să mă angajeze cineva. Cum m-aş putea întreţine? Voi continua să muncesc aici, atât cât voi putea, apoi… încotro? Trăiesc între trecut şi prezent: trecutul plin de grija copiilor şi de teamă de a nu reuşi să îi întreţin şi prezentul în care nu mă mai regăsesc decât singură şi pierdută. Ce a însemnat Italia pentru mine?
Salvarea viitorului copiilor mei şi rătăcirea sufletului meu.
Ileana, 56 de aniNota redacţiei: În România, dacă depăşeşti vârsta de 45 de ani, eşti nefolositor societăţii. Exodul romanilor este într-o continuă creştere. Sunt tot mai mulţi care aleg calea străinătăţii şi foarte puţini cei care doresc să se întoarcă. Unii nu pot să se întoarcă, se simt dezrădăcinaţi şi aleg să trăiască printre strani, trăind cea mai mare trauma, DORUL. Dorul de casă cu tot ce înseamnă el (despărţirea de copii, de soţ, de familie în general). Femeile, mai ales, devin profund îngrijorate de soarta celor rămaşi acasă, simt tot cerul pe umerii lor, sunt prinse între două lumi. Se întâmplă ceva, ceva ce nu va putea fi recuperat vreodată. Toate frământările, tensiunile, micile satisfacţii, bucuriile de-o secundă, fricile etc… sunt trăite în singurătate. Da, pentru că femeile sunt emoţionale, bărbaţii sunt raţionali. Câştigi bani, nimic de zis, însă te pierzi. Dorul ucide pe interior, regretele, reproşurile faţă de propria persoană ucid sufletul, îl atacă exact cum face cancerul, puţin câte puţin. Devastator! Preţul este mare, dar multe femei, în faţa cărora mă înclin… au ales să-l plătească…
sursa:https://www.bzi.ro/scrisoarea-unei-mame-plecata-la-munca-in-italia-saracia-si-grijile-m-au-izgonit-de-acasa-am-salvat-viitorul-copiilor-mei-dar-mi-am-ratacit-sufletul-printre-straini-4170173?utm_source=CULTURAL.BZI&utm_medium=FB&utm_campaign=FB-Post&fbclid=IwAR1HyLW3l-5r0Wt3x-BKNZtWcgienMcTkWwZUhKFkJWRYJmkXbNSE2tPnk4
