Ce este MOARTEA CEREBRALĂ? Este ea moarte… reală sau este vorba despre cu totul altceva. Încercăm să vă oferim câteva răspunsuri la (posibile) întrebări, cu atât mai mult cu cât termenul de moarte cerebrală ne este readus în atenție o dată cu știrea despre starea de sănătate a unui mare artist român, cântărețul Mihai Constantinescu (vezi aici).
Moartea cerebrală – cum și când a fost acceptată folosirea termenului
Moartea cerebrală se constată în contextul în care leziunile pe creier sunt atât de grave încât conduc la încetarea definitivă și ireversibilp a oricărei activități a creierului. Când cineva este mort din punct de vedere cerebral, el este mort fără dubii şi nu există obligaţia de „a-l menţine în funcţiune”, cu ajutorul aparatelor (în care cele de oxigenare, de ventilare a creierului sunt principalul „motor”). Aparatele de susţinere a vieţii pot fi în orice moment oprite după declararea morţii cerebrale, pentru că cei morţi din punct de vedere cerebral sunt trupuri neînsufleţite, nu pacienţi. Aceasta este realitatea dură.
Cu toate că, îndeobște, se consideră că acest termen a început să fie folosit o dată cu primele transplanturi, pentru a se justifica prelevarea de organe de la pacienții care se aflau la limita dintre viață și moartea clinică, adevărul este că discuția cu privire la acest moment, în lumea medicală, a fost provocată de cu totul altceva și mult mai înainte. În anii 50, „The Review of Neurology” publica un studiu despre pacienții care suferiseră leziuni severe pe creier și care erau dependenți, practic, de ventilația artificială. Medicii Mollaret şi Goulon constataseră că acești pacienți se aflau într-o stare „de dincolo de comă”, iar ventilarea artificială nu era suficientă, în cazul lor, să le prezerve organele interne, revenirea din această „comă” fiind absolut imposibilă. În anii 60, la Harvard Medical School, chestiunea a fost reluată, iar termenul de moarte cerebrală și-a găsit o mai bună definire și o acceptare consensuală în lumea medicală.
Moartea cerebrală – în ce constă ea?
Trebuie să reținem că moartea cerebrală se referă la faptul că atât centrii superiori cât şi inferiori ai creierului au murit. Practic, evenimentul traumatic pe care l-a traversat persoana în moarte cerebrală a condus la încetarea totală şi ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului. Acele porţiuni ale creierului care îi permit unei persoane să respire singură au încetat de asemenea să funcţioneze. Moartea cerebrală nu va fi constatată în cazul unei persoane capabile să respire singură. Persoanele moarte cerebral nu pot să respire singure, având nevoie pentru aceasta de un aparat de respiraţie artificială.
Pe de altă parte, trebuie știut că folosirea unui aparat de respirație/ventilație artificială nu se va face decât pentru o perioadă scurtă de timp. Mai mult, chiar, în ciuda prezenţa unui aparat de ventilaţie artificială, contracțiile inimii încetează după câteva ore sau zile, deci moartea va surveni în orice context. Perioada de prelungire artificială a vieții își găsește motivația în timpul necesar prelevării de organe sau dorința expresă a aparținătorilor/ familiei. În orice caz, fenomenele care decurg după moartea creierului sunt ireversibile, mecanismele de reglare centrale nu mai funcţionează, astfel că presiunea sângelui, nivelurile de electroliţi, reglarea temperaturii şi alte sisteme vor ceda în curând. Inevitabil va începe descompunerea.
Ce s-ar putea întâmpla (și) în cazul lui Mihai Constantinescu
Înainte de a declara moartea cerebrală, medicii au obligația să realizeze o serie de teste, pentru a se asigura că este într-adevăr vorba despre aceasta. Validarea diagnosticului de moarte cerebrală se va face după ce s-a testat: absenţa reflexelor, lipsa de răspuns la stimuli de durere, absenţa mişcărilor globilor oculari, apneea (pentru a se asigura că pacientul nu poate respira sau inspira singur), lipsa capacităţii de autoreglare a temperaturii corpului şi teste pentru a se asigura de absenţa unor intoxicaţii cu droguri sau a otrăvirii. Determinarea iniţială este reevaluată după o perioadă cuvenită, urmând o serie de studii de confirmare a ei, printre care acelea privind alimentarea creierului cu sânge, electroencefalogramele (EEG) care să confirme absenţa activităţii electrice în creier ş.a.
Și bolnavii în moarte cerebrală plâng
Deși declarați „morți”, din punct de vedere cerebral – ceea ce ar însemna, practic, că simțurile lor sunt nule (sau aproape), studii realizate în ultimii ani au constatat că bolnavii în moarte cerebrală plâng atunci când chirurgul transplantolog le prelevează unul dintre cele cinci organe susceptibile de a fi transplantate. „În momentul în care se recoltează organele unui bolnav declarat în moarte cebrală, în momentul în care chirurgul înfige bisturiul bolnavului îi apar lacrimi spontane în ochi. Deşi e declarat în moarte cerebrală, are şase semne prin care e definită moartea cerebrală – e adevărat că definiţia morţii cerebrale în vreo 15 ţări diferă de la ţară la ţară, deci sunt probleme juridice, medicale, teologice, duhovniceşti – până în momentul în care e decupat organul şi se face inciza, până în momentul acesta bolnavul, sau mortul cum vor să îi spună transplantologii, nu plânge. Plânge în momentul în care i se recoltează, de regulă, cele cinci organe după care aleargă instituţia transplantologică ca să mă exprim foarte elegant”, a spus reputatul medic Pavel Chirilă (sursa). Prof. univ. dr. Pavel Chirilă este directorul Centrului Medical Naturalia și profesor de Bioetică creştină. Acesta a cerut Bisericii Ortodoxe Române o poziție cu privire la transplant și prelevarea de organe de la persoane aflate în moarte cerebrală.
Lumea catolică, despre moartea cerebrală
Iată, în schimb, care este poziția Bisericii Catolice cu privire la acest subiect, care a fost pus în discuție la Vatican, încă înainte de anul 2000. Într-un discurs din august 2000, Papa Ioan Paul al II-lea a abordat special problema morţii cerebrale şi a concluzionat: „Criteriul adoptat în vremurile mai recente de constatare a morţii, adică încetarea totală şi ireversibilă a oricărei activităţi a creierului, dacă este riguros aplicat, nu pare a fi în conflict cu elementele esenţiale ale unei antropologii adevărate”. El a afirmat că Biserica nu vede nici o problemă conceptuală vizavi de moartea cerebrală.
Sursa: ziar medical
