Totul a început într-o seară banală de joi. O seară ca multe altele, când Laura stătea întinsă pe canapea, cu o pătură groasă peste picioare, uitându-se la un film plictisitor. Mihai, soțul ei, era agitat, neliniștit, se tot uita la ceas, se ridica, se așeza, oftează, schimba canalele, apoi din nou ceasul.
— Mihai, ai putea să-mi aduci o pastilă pentru durerea de cap? Sau mai bine două, să fiu sigură că adorm.
Mihai s-a ridicat brusc. Parcă aștepta momentul. A mers în bucătărie și a deschis trusa cu medicamente. În colțul cutiei, acoperite de alte blistere, erau niște somnifere vechi, rămase de la mama lui. Își aminti perfect ce-i spusese femeia înainte să moară:
„Ai grijă cu pastilele astea. Sunt foarte puternice. Să nu le dai nimănui. Și să le arunci.”
Dar Mihai nu le aruncase. Le păstrase, ca o opțiune ascunsă într-o zi cu motive personale. Astăzi era acea zi.
A luat două pastile, le-a pus în pumn, le-a amestecat cu puțină apă și i le-a dus Laurei cu un zâmbet blând.
— Uite, iubito. Două pastile. Te vor ajuta să te liniștești.
Laura le-a luat fără să comenteze. A închis ochii și, în mai puțin de douăzeci de minute, adormise. Un somn profund, fără mișcare. Respirația îi era regulată, slabă. Mihai s-a uitat la ea. A așteptat. A stat nemișcat câteva minute. Apoi s-a ridicat, și-a luat telefonul, portofelul, cheile, și a ieșit în liniște din casă.
Catia – amanta cu zâmbetul ușor periculos
Catia era tot ce Laura nu mai era de ceva vreme: spontană, tânără, sălbatică, liberă. O întâlnise la o conferință de vânzări, cu un an în urmă. De-atunci, o aventură s-a transformat într-un viciu. O dată pe săptămână, Mihai își inventa motive, ședințe, ore suplimentare, doar pentru a fugi la Catia.
În noaptea aceea, a ajuns la ea plin de adrenalină. Era ceva excitant în faptul că o „adormise” pe soția lui doar pentru a se strecura în brațele altei femei.
Timpul trecu pe nesimțite. Râsete, vin, parfumuri amestecate, promisiuni deșarte și o noapte care părea să nu se mai termine.
Când se uită la ceas, era deja cinci dimineața. Panică. Știa că dacă Laura se trezea, avea să întrebe unde e. Dar în sinea lui, era sigur că pastilele își făcuseră efectul. Se îmbrăcă rapid, își luă telefonul și ieși grăbit în dimineața rece.
Lumina aprinsă. O ușă care scârțâie. Un tremur în oase.
Ajuns în fața casei, simți cum stomacul i se strânge. În dormitor era aprinsă lumina. Imposibil. Laura nu se trezea niciodată înainte de 9. Și sigur nu aprindea lumina la 5 dimineața.
Inima lui începu să bată mai tare.
Urcă scările pe furiș, încercând să nu facă zgomot. Introduse cheia în broască, rotind-o ușor. Ușa scârțâi. Aerul din casă părea mai rece decât ar fi trebuit.
Pe hol era liniște. Prea liniște.
Se apropie de dormitor, tremurând. Deschise ușa.
Și atunci îl lovi imaginea care avea să-l urmărească toată viața.
Episodul 2 AICI. Vezi ce s-a intamplat dupa doua saptamani…
Laura, așezată în pat, cu ochii larg deschiși
Stătea perfect dreaptă, cu spatele sprijinit de perne. Îl privea. Nu clipea. Nu vorbea.
În jurul ei, pereții erau plini de foi. Cu scris de mână. Cu poze decupate. Erau fotografii cu Mihai și Catia. Imagini din mașină, de pe o bancă din parc, chiar din fața hotelului unde mergeau. Își simți stomacul întorcându-se pe dos.
Pe masa de lângă pat era telefonul Laurei. Ecranul era deschis. Un fișier audio era redat în fundal: înregistrarea unei discuții dintre el și Catia, din urmă cu o lună, în care spunea:
„Dacă ar adormi și nu s-ar mai trezi, nu m-aș supăra.”
Mihai simți că se prăbușește. Laura încă îl privea. Dar în ochii ei nu era viață. Era doar… un gol.
Atunci observă. În poală, ținea o poză. O poză cu el, Laura și mama lui, dintr-o vacanță de demult. Pe spatele ei, cu pix albastru, scrisese:
„Știu. Am știut mereu. Și m-ai subestimat.”
Mihai se apropie de ea, tremurând. O atinse pe mână. Rece. Trupul ei era rece.
O căută cu disperare din priviri. Pe noptieră era o sticlă goală. Nu somniferele de la el. Alte pastile. Și o scrisoare.
„Nu am vrut să mă trezesc într-o lume în care nu mai sunt iubită. Dar nici nu vreau să plec fără să știi că am fost cu ochii pe tine. Să știi că ai trăit lângă o femeie care știa. Și că vei trăi cu asta mereu.”
Poliția. Tăcere. Și o întrebare care nu dispare
Când ambulanța a venit, Mihai nu mai spunea nimic. Stătea în mijlocul camerei, cu părul alb ca zăpada, deși cu câteva ore înainte fusese castaniu. Ochii lui erau goi, iar mâinile îi tremurau.
— E în viață? a întrebat un paramedic.
— Nu, a răspuns celălalt. A fost o alegere conștientă. Și o ultimă lecție.
Laura lăsase în urmă nu doar un trup, ci o poveste pe care Mihai avea să o repete în gând, noapte de noapte. Și o imagine: ochii ei deschiși, plini de adevăr, în timp ce el își imagina că dormea.
Episodul 2 AICI. Vezi ce s-a intamplat dupa doua saptamani…
