Mașina a făcut un viraj pe care Margareta nu îl recunoștea.
Nu era drumul spre azil. Nu erau clădirile cenușii, nici gardurile înalte despre care auzise de la alte femei din cartier.
— Lidia… unde mergem? întrebă ea, cu vocea ușor tremurată.
Lidia nu răspunse imediat. Își mușcă buza, apoi încetini și trase pe dreapta, lângă un mic parc de cartier. Era liniște. Doar foșnetul frunzelor și câțiva copii care se jucau la un leagăn.
— Mamă, spuse ea în cele din urmă, întorcându-se spre Margareta. Te rog să mă asculți până la capăt.
Inima Margaretei bătea tare. Își simțea palmele reci.
— Știu că ai crezut că te duc la azil, continuă Lidia. Știu că te-ai pregătit pentru asta. Și îmi pare rău că te-am lăsat să crezi.
Margareta înghiți în sec.
— Atunci…?
Lidia zâmbi ușor, dar în ochi i se adunară lacrimi.
— Te duc acasă. La mine.
Cuvintele au căzut greu, ca și cum aerul din mașină se oprise.
— Cum adică… la tine? șopti Margareta.
— Am vândut apartamentul vechi, mamă. Am luat o casă la marginea orașului. Parter, fără scări. Curte mică. Baie cu bară de sprijin. Tot ce ai nevoie.
Margareta clătină din cap, neîncrezătoare.
— Lidia, eu nu vreau să fiu o povară…
— N-ai fost niciodată, izbucni Lidia. Nici când m-ai luat de la casa de copii. Nici când ai muncit dublu ca să am ghiozdan nou. Nici când ai renunțat la tine pentru mine.
Lacrimile îi curgeau acum liber.
— E rândul meu, mamă.
Au pornit din nou la drum. De data asta, Margareta privea pe geam altfel. Nu mai număra pierderi. Începea, încet, să spere.
Casa Lidiei era simplă, dar caldă. Pe masă, o față de masă croșetată. Pe perete, fotografii. Una cu Margareta tânără, zâmbind larg.
— Ai păstrat-o… murmură ea.
— Normal. Ești mama mea.
În zilele care au urmat, Margareta a început să-și recapete puterile. Mâncarea era gătită „ca la ea acasă”. Cafeaua dimineața, băută pe bancă, la soare. Vecini care salutau. O viață care nu se terminase, ci se mutase.
Într-o seară, Margareta i-a întins Lidiei verigheta veche.
— Să o ai. Să-ți poarte noroc.
Lidia i-a pus-o înapoi în palmă.
— Păstreaz-o. Încă avem timp.
Margareta a înțeles atunci că dragostea adevărată nu duce la un sfârșit rece și singur, ci la o masă caldă, o lumină aprinsă și o inimă care te așteaptă.
Și pentru prima dată după mult timp, a dormit fără frică.
Sursa: Femeia în vârstă credea că fiica ei adoptivă o duce la un azil – Romania in Povesti
