Liderul UDMR spune, la televizor, că în spatele subiectului pensiilor magistraților „există o majoritate în societate” și că percepția publică justifică schimbarea. Mesajul pare, la prima vedere, rezonabil: oamenii sunt revoltați, pensiile de serviciu irită, politicienii „trebuie să audă vocea străzii”. Numai că, dincolo de ambalaj, avem un derapaj clasic de populism periculos, cu două tăișuri. Pe de o parte, lovește în logica statului de drept, pe de altă parte, subminează chiar ideea de minoritate pe care UDMR pretinde că o reprezintă.
Dacă ne uităm la sondajele serioase, vedem un tablou în care Guvernul abia strânge puțin peste 20% încredere, Parlamentul se învârte în jur de 14,5%, iar partidele politice în ansamblu sunt, constant, la coada clasamentului. Cu alte cuvinte, există „o majoritate în societate” împotriva politicienilor, împotriva guvernanților, împotriva mecanismului de partid care îl menține și pe Kelemen Hunor în joc. Dacă legitimitatea deciziilor s-ar măsura exclusiv în huiduieli și procentul de furie, concluzia ar fi simplă: să plece toți! Evident, Kelemen Hunor nu duce propriul raționament până acolo, ci îl aplică selectiv. Voința populară devine supremă când lovește în magistrați, devine suspectă sau ignorabilă când se întoarce împotriva politicienilor. Brusc, argumentul nu mai e unul de principiu, e doar retorică politică.
Mai grav este altceva. Statutul magistraților, garanțiile lor, chiar și discuția (legitimă!) despre pensii fac parte din arhitectura statului de drept. Rolul judecătorului nu e să fie simpatic pe Facebook, ci să poată spune „nu” majorității când majoritatea calcă în picioare drepturi fundamentale. Justiția, în orice democrație, este o putere eminamente contra-majoritară. Ea apără individul și regulile jocului de apetitul, uneori nestăpânit, al mulțimii. A lăsa salariile și pensiile magistraților, garanțiile lor de independență, la cheremul unei „percepții” volatile înseamnă a transforma statul de drept într-un talk-show. Astăzi votăm nervos împotriva „specialilor”, mâine împotriva „activiștilor”, poimâine împotriva unei minorități etnice sau religioase. Tocqueville numea asta „tirania majorității”. Noi îi spunem, mai simplu, panta alunecoasă spre abuz.
Populismul lui Kelemen Hunor e cu atât mai cinic cu cât vine din partea unui lider de partid etnic. Într-o țară în care încrederea în partide e prăbușită și în care discursul anti-minoritar reapare periodic, a legitima politica prin „majoritatea are dreptate, pe bună dreptate, cum știți și dumneavoastră” este un joc cu focul. Pentru că, dacă mâine „majoritatea” va spune că s-a săturat de UDMR sau de drepturile culturale ale maghiarilor, cu exact același tip de argument se pot tăia bugete, școli, inscripții, reprezentare. Logica pe care Kelemen Hunor o așază azi pe umerii magistraților poate fi așezată mâine pe umerii propriului electorat.
Există o linie roșie pe care politicienii responsabili n-au voie s-o calce. Drepturile și libertățile, independența justiției, echilibrele constituționale nu se fac și nu se desfac la kilogram, în funcție de ultimul val de furie. Nu scriem Constituția după sondajul de duminică, nu punem grefa statului de drept în mâinile ratingului. Reformarea pensiilor magistraților poate fi argumentată rațional, juridic, financiar, în acord cu standardele europene și cu deciziile Curții Constituționale. Dar când liderul unui partid intră în platou cu formula comodă „e majoritate, deci avem dreptate”, nu mai face politică de stat, ci stand-up politic. Iar istoria ne-a arătat că glumele acestea se termină prost, nu pentru „băieții deștepți” din politică, ci pentru oamenii obișnuiți cărora li se explică, mereu târziu, că „așa a vrut poporul”.
Un lider al unei minorități ar trebui să fie primul care explică de ce majoritatea trebuie ținută în frâu de reguli. Când îți construiești discursul pe nervul momentului împotriva uneia dintre puținele puteri care pot opri derapajele politice, nu ești reformist, ești doar încă un politician care își împinge cariera pe valul supărării generale. Problema nu este că românii sunt revoltați de pensiile speciale; problema este că un lider precum Kelemen Hunor le spune, cu jumătate de gură, că percepția lor poate deveni criteriu de amputare a unei puteri constituționale.
Sursa: Când majoritatea devine bâtă: De ce greșește Kelemen Hunor în cazul magistraților – Stiripesurse
