Cornel Dinu, amintiri cu Ion Iliescu, omul din spatele președintelui, pe care-l consideră cel mai bun după 1989. Când l-a cunoscut și ce i-a spus la un an de la Revoluție.
E dureros pentru mine să scriu despre Ion Iliescu, cel mai bun președinte al României după 1989, acum, când nu mai este… Pentru că l-am cunoscut demult, în februarie 1968, la un Congres UTC (Uniunea Tineretului Comunist pentru cei născuți mai târziu).
Editorial Cornel Dinu. Ion Iliescu, omul din spatele celui mai bun președinte al României după 1989
Era secretar general al UTC și, iubitor de fotbal, decisese să iau cuvântul, știindu-mă fotbalist absolvent al liceului de mare prestigiu „Ienăchiță Văcărescu” din Târgoviște și student la Drept, deci un tânăr utecist de nădejde. N-am mai ajuns să vorbesc cinstitei adunări pentru că tovarășul Gogu Rădulescu, care conducea lucrările în ziua respectivă, a decsi să sisteze înscrierile la cuvânt când să zic și eu ceva. Mă rog, nu cred că a fost o mare pierdere pentru niciuna dintre părți…
Revenind la Ion Iliescu, la pauză, ne-am întâlnit pe hol, era cu profesorul Dan Marțian și e de neuitat pentru mine ce mi-a spus când am zis, zâmbind, că „mi-am ratat cariera politică”: „Nu-i nimic, n-ai pierdut nimic, politica e o mizerie”. Știu că pare de necrezut, dar și după aceea, când ne-am revăzut în zilele Revoluției din decembrie 1989, la Televiziune, și după aceea, de multe ori, considerat fiind ca un apropiat al familiei sale, presupunerea sa m-a călăuzit toată viața. Și de aceea, având multe oferte de la diferite partide, comitete și comiții – ești nemuritor, nene Iancule! – am refuzat o carieră politică. Și el, Ion Iliescu, și doamna Nina Iliescu, devenită bună prietenă cu familia mea, ne-au fost, fără nicio politică, apropiați.
Ne-am revăzut în 22 decembrie 1989, am stat toată ziua până a doua zi dimineață, la Televiziunea Română. Soția mea, Dumnezeu s-o odihnească, era prietenă bună, cum spuneam, cu soția sa, vorbeau și câte o oră la telefon, doamna Nina a stat la noi acasă în acele zile tulburi și sângeroase, când nu se știa de unde și de la cine poate veni moartea. Când lucrurile s-au liniștit, i-am vizitat de câteva ori la Cotroceni și acasă, ei locuind foarte aproape de noi.
Editorial Cornel Dinu. „Știi, mă Cornele, poate că ar fi fost mai bine ca, după 1990, țara să fie condusă de un dictator decât de un democrat ca mine. Era mai eficient decât omul bun din mine”
Ion Iliescu m-a numit secretar de stat, în fapt ministru adjunct la Ministerul Tineretului și Sportului, adjunct al amicului său din tinerețe Mircea Angelescu, Dumnezei să-l odihnească și pe el… Ce-i drept, m-a rugat să-i prezint câţiva prieteni de-ai mei, cu care s-a consultat. Am scris despre toare acestea în cărțile mele de final, n-aș mai vrea să revin, găsiți acolo toate amănuntele.
Doar că, eu considerându-l cel mai bun președinte al țării pe care l-am avut, ca să-l înțelegeți mai bine, vă povestesc că mi s-a confesat într-o întâlnire la Cotroceni, privind în zare și zări, pe fereastră: „Știi, mă Cornele, poate că ar fi fost mai bine ca, după 1990, țara să fie condusă de un dictator decât de un democrat ca mine. Era mai eficient decât omul bun din mine”.
Editorial Cornel Dinu. Îmi asum orice responsabilitate când afirm că Ion Iliescu a fost cel mai bun, cel mai cinstit președinte pe care l-a avut România după 1989
Și această amintire mă domină ades când mă gândesc la un președinte care, totuși, în vremuri atât de tulburi și cu instinctele oamenilor atât de libere, a obținut destule.
Aduceți-vă aminte numai de pacea partinică de la Snagov, document semnat sub președinția sa, la 21 iunie 1995 de liderii partidelor parlamentare din România, care atesta acordul forțelor politice față de strategia națională pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană. Aderarea României la NATO (2004) și Uniunea Europeană (2007) au reprezentat pași decisivi în politica externă a României, iar contribuția lui Ion Iliescu la aceste reușite este atestată și de către cei mai mari… dușmani politici ai săi!
Îmi asum orice responsabilitate din orice punct de vedere, de la „stânga” la „dreapta”, cât a mai rămas din eșicherul politic clasic, când afirm că Ion Iliescu a fost cel mai bun, cel mai cinstit președinte, cu prea multă bunăvoință chiar, pe care l-a avut România după 1989. Mai ales raportând activitatea sa și rezultatele acesteia la prerogativele de care a avut parte.
Editorial Cornel Dinu. „Am jucat fotbal pe maidan cu minge de cârpă, cine mă mai crede azi?”
Și amator, mare amator de fotbal era Ion Iliescu. Nelipsit la transmisiile televizate ale meciurilor, câte au fost ele înainte de 1990, pe unde a fost surghiunit prim-secretar, căzut în dizgrația familie Ceaușescu, în special a dușmănoasei coana Leana.
Mi-a povestit la un moment dat cât de sportiv a fost în copilărie: „Mă Cornele, am făcut de toate în copilărie, am jucat fotbal pe maidan cu minge de cârpă, cine mă mai crede azi? Acasă, la Olteniţa… aveam vreo opt, nouă ani… erau multe terenuri disponibile pentru copii. Și maidane, și de sport. Ăsta era avantajul copilăriei noastre, cam acolo ne consumam toată energia. Am jucat şi volei, și ping-pong, am înotat, am patinat, am și schiat. Poate n-o să crezi și sigur n-o să înțelegi, dar nu-mi prea plăcea fotbalul, chiar dacă era sportul cel mai popular şi cel mai accesibil, pe lângă ţurcă, lapte gros și toate alea!”.
Editorial Cornel Dinu. Iubea Rapidul, dar a salvat pe Steaua la finalul anilor ’90
Nu îi plăcea fotbalul, dar s-a-ndrăgostit de Rapid, ceea ce nu l-a împiedicat să contribuie la salvarea Stelei când dăduse de greu la finalul anilor ’90, la un pas de faliment, intervenția sa, aconsilierilor săi juridici, dar, trebuie spus, și a milioanelor necunoscutului încă George Becali, cunoscutul Gigi Becali de azi, asigurând continuitatea existențială a clubului din Ghencea.
Îmi amintesc că în vara lui 1993, Rapid a sărbătorit calificarea în Cupele Europene după vreo 18 ani, la Clubul „Ilie Năstase”. Mircea Pascu era președinte, George Copos era amfitrion, încă nu-și adjudecase Rapidul, doar începuse să-l împrumute cu bani… Mai era și alt rapidist care urma, al fel ca și Ion Iliescu, să ajungă președintele țării, Traian Băsescu…
Ion Iliescu a venit mai târziu, discret, fără tobe și trâmbițe, „acaparat” imediat de Rică Răducanu, mându nevoie mare că a făcut primul poză cu „dom’n președinte”. A vorbit simplu, fără fraze sforăitoare, și-a afirmat încă o dată afecțiunea pentru Rapid, a închinat o cupă de șampanie, pe care a băut-o, n-a pasat-o vreunui aghiotant sepepist, a mulțumit pentru invitație și s-a retras la fel de discret cum și apăruse.
Editorial Cornel Dinu. Istoria, cu siguranță, îl va așeza pe Ion Iliescu în locul meritoriu meritat
Știu că „gura lumii n-o astupă nici pământul”, dar și acum, când a plecat pe drumul veșniciei, nu pot să-i mai doresc decât să-i fie trecerea și țărâna ușoară, iar doamnei Nina suferința să-i fie ostoită de gândul că istoria, cu siguranță, îl va așeza pe Ion Iliescu în locul meritoriu meritat după rolul său determinant în aceste timpuri tulburi și grele pentru țară…
