O fracţiune de secundă i-a schimbat viaţa complet, dar nu i-a stins pofta a trăi. Astăzi, facem cunoştinţă cu Eduard. Tânărul care a înfruntat moartea cu o voinţă de fier şi cu speranţa că, într-o zi, va putea merge din nou. La 26 de ani, dintr-un scaun rulant, Eduard îşi doreşte să simtă marea la picioare şi să urce din nou pe munte. Iar noi, împreună, putem spune din nou… Ajut Eu.
EDUARD IORDACHE: Mi-aduc aminte că ţipam să-mi scoată cineva piciorul, aveam piciorul blocat. Atât, ţipam şi vorbea cu mine cineva – Eduard, Eduard, atat!
Cand s-a trezit, el, Eduard Iordache, de 26 ani, era alt om.
EDUARD IORDACHE: Nu ştiam unde sunt, am stat, am gandit, m-am uitat stânga – dreapta, în jur. Mi-am dat seama ca sunt la spital. Am vazut ca se intampla ceva cu mine, nu sunt eu, nu pot sa ma misc, sunt intr-un pat, mi-am dat seama: spital, accident.
Isi aducea aminte vag. Era la volan, mergea spre casa, la Pitesti, mai avea un kilometru, cand, intr-o curba, s-a izbit frontal de un tir. Si atat. In stare de soc Eduard afla ca 33 de zile fusese in coma. Si faptul ca se trezise era, si pentru medici, si pentru familia lui, o minune
MARIANA IORDACHE, mama lui Eduard: Doctorii nu i-au dat nicio şansă. Ne duceam la terapie şi spunea staţi lângă el că nu se ştie. Are şanse zero de supravieţuire!
Supravietuire. Cuvantul asta i-a rasunat multa vreme in urechi, dupa a aflat si cum a supravietuit. Edi isi pierduse un picior. Iar celalalt, din cauza ranilor grave, nu-i va fi de ajuns ca sa mai poata merge vreodata.
LARISA TOMULESCU, sora lui Eduard: Când îl văd aşa, mi se rupe sufletul. Dar nu am cum să-l ajut.
A trecut un an şi două luni de la accident. Un an si doua luni in care Edi a înțeles ca viata e, pana la urma, un dar minunat care trebuie trait oricum. Asa ca, se bucura de fiecare clipa, aparent banala- cand iese in curte, ajutat de varul lui, cand apare Bobita si se joaca pe langa el.
EDUARD IORDACHE: S-a întamplat accidentul asta nenorocire. Cu Dumnezeu înainte, ne punem pe picioare.
Asta si-a spus mereu. Cumva, o sa se puna el pe picioare. De dragul mamei care i-a stat la capatai, in spital si, fara de care, e convins, n-ar fi supravietuit.
EDUARD IORDACHE: Dacă nu era mama cu mine în spital, sigur nu mai existam în secunda asta aici. A fost lângă mine oră de oră, secundă de secundă, a avut grijă.
Dar mamei ii e greu sa il vada asa, in fiecare zi. Nu poate sa isi stearga din minte imaginea baiatului ei cat un munte, care facea turul Europei, la volanul tirului pe care il conducea.
MARIANA IORDACHE, mama lui Eduard: Acum venea, acum pleca de aici. Nu şedea niciun pic. Era 1.80 metri, ditamai omul de munca. Şi acum, să-l vezi asa, ca părinte e greu. Nu-mi doresc decat sa mearga, atat, sa poata să mearga.
Edi nu a renuntat nicio clipa la gandul asta. Cu o forta si o vointa de care nici el nu credea, pana la accident, ca este in stare.
La 26 de ani Edi se pregateste sa meaga din nou. Va avea nevoie de multe sedinte de recuperare dar, cel mai important, de o proteza care-i va reda o bucata mica din corp si speranta la o viata normala.
EDUARD IORDACHE: Mi-ar plăcea să merg la munte, să simt aerul rece, să păşesc eu pe iarbă, să merg la mare, să merg pe nisip, să pot să intru în mare, să pot să intru în apă, să simt plăcerea aia de a merge.
În tara care se grabeste sa le dea celor ca Edi certificate cu handicap, dupa care uita de ei, un tanar viseaza sa mai atinga odata nisipul de pe o plaja si sa vada lumea de pe varful unui munte.
EDUARD IORDACHE: Vine pe picior cupa, frumos şi va fi un picior de bază şi ăsta încep să-l folosesc un pic, un pic cu cadru. Mergând cu cadru, cu cârje. Mă ţine mama, mă ţine tata şi încep să merg. Încep să-i dau drumul la viaţă!
Sursa: observator
