Alex, un student la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, a decis să-şi pună capăt zilelor. Anunţul a fost făcut chiar de profesoara băiatului, care a mărturisit că Alex suferea de depresie.
Tragedia a avut loc în cursul săptămânii trecute.
În urmă cu doar cinci luni, Alex vorbea, într-un video postat pe canalul său de YouTube, despre moartea unui studente care se confrunta cu depresia. Atunci, tânărul de 21 de ani spunea că și-ar fi dorit să o cunoască personal pe fată pentru a o ajuta.
Materialul video a fost postat pe Facebook de profesoara lui Alex, alături de următorul mesaj:
„Alex, intr-un video YouTube postat acum cinci luni.
Ascultati. Pana la capat. Cu inima. Si apoi ajutati-ne ca in memoria lui, si a tuturor celor plecati astfel de langa noi, sa facem ceva. Daca va intrebati de ce acel workshop despre care va spuneam ieri – de aceasta.
Tie, Alex, nu ti s-a intins mana in momentul acela suprem de solitudine in care ai decis sa pleci”.
Am înţeles câtă inteligenţă şi sensibilitate se ascundea în spatele acelor ochi trişti
Ana-Blanca Ciocoi-Pop a vorbit despre moartea lui Alex într-o postarea pe Facebook, în 7 noiembrie, potrivit oradesibiu.ro. Redăm, integral, postarea profesoarei:
„Ne-a parasit, din propria-i vointa, prea repede, si intr-un mod prea dureros, Studentul nostru Alex. Vestea mortii lui m-a zguduit intr-atat, incat si-a aruncat umbra asupra a tot ceea ce inseamna viitor apropiat. La cel indepartat nu mai indraznesc de mult sa ma gandesc. Nu am avut privilegiul de a-l cunoaste pe Alex de mult, dar atat cat mi-a fost dat sa vad, am inteles cata inteligenta si sensibilitate se ascundea in spatele acelor ochi tristi, etern in cautarea a ceva ce nu a putut gasi in lumea aceasta. L-am avut alaturi saptamana trecuta pentru ultima data, in cadrul colocviului Lucian Blaga, unde s-a remarcat printr-o intrebare pusa cu mult tact si sensibilitate estetica. Poate cei ce stiu sa puna intrebari sunt condamnati sa nu afle niciodata raspunsuri. Cel putin nu unele cu care sa poata, sau sa vrea, sa traiasca.
Ma intreb, ca un ecou al paginilor finale din unul din romanele lui Jeffrey Eugenides, ce lume am creat, in care tinerii vad ca unic drum in viata abandonarea vietii insasi? Ce lume am creat in care un tanar nu mai vede decat funia, gazul de esapament, podul de pe care se poate sari, sau lama tinuta la venele in care pulseaza, in van, viata? Ce lume am creat in care vorbim zilnic despre umanism dar ne-am pierdut umanitatea?
Tot ce ramane sunt vidul, durerea, si acel sfasietor si absurd ‘de ce?’. Dar, asa cum am spus, uneori a pune intrebari e una dintre cele mai periculoase intreprinderi in care ne putem lansa.
Le-am vorbit astazi Studentilor despre suferintele psihice, despre suicid, despre depresie, despre trauma, despre propriile mele experiente cu aceste umbre, despre cele ale Parintilor mei. Le-am vorbit despre umanitate, si despre stigmatizarea suferinzilor, si despre indiferenta cu care trecem unii pe langa altii zilnic. Si i-am indemnat sa fie, sa fim, mai buni unii cu altii. Sa intrebam pe cei de langa noi daca sunt bine, si sa insistam si sa ii intrebam din nou, si din nou, sa ne pese. Sa ne luptam cu dezumanizarea care s-a lasat ca o cortina neagra peste tot ce facem in ultima vreme.
Sa nu ne pierdem. Pe noi. Pe altii.
Dincolo de toate acestea insa, ramane tacerea, ramane vidul…. si imposibilitatea eterna a acelui ‘de ce’. Si ramane memoria, datoria memoriei, asa cum atat de frumos o spunea Horatiu in Ode: non omnis moriar – nu voi muri cu totul, si o parte din mine va trai intotdeauna.
Ramai cu bine, Alex”.
Sursa: observator
