David este elev în clasa a V-a la o școală din sectorul 5 al Capitalei, iar colegă de bancă îi este chiar mama lui, Georgiana Mihalcea. Diagnosticul de autism, care i-a fost pus băiatului înainte de a împlini trei ani, nu îl împiedică să aibă o viață frumoasă, cu activități specifice vârstei, să meargă la școală și să viseze ca, atunci când va fi mare, să aibă propria spălătorie – curățătorie de haine. Iar visul lui nu e departe de deveni realitate, atâta timp cât în spatele lui stă Georgiana, care i s-a dedicat întru totul din momentul în care a văzut că nu terapiile costisitoare îi fac băiatul să progreseze, ci implicarea ei totală.
Care este povestea autismului lui David? Când l-ați descoperit și care au fost semnele care v-au făcut să mergeți la medic?
Nici nu împlinise bine 2 ani și deja simțeam că ceva nu este în regulă cu băiatul meu. Avea acțiuni stereotipe, lipsa limbajului era evidentă, iar jocurile specifice vârstei aproape inexistente. Am vrut să îl înscriu la o grădiniță privată și, directoarea, la interviul de admitere încerca să comunice cu el, iar David nici măcar nu se uita la ea când îl striga pe nume. Atunci am auzit pentru prima oară: „Nu cumva copilul dumneavoastră are autism?”. Habar nu aveam la ce se referă, dar am simțit instantaneu un gol în stomac. De a doua zi am început să citesc tot ce se putea, să bat la ușile tuturor medicilor de specialitate, am ajuns chiar și la Timișoara, după ce am citit „Creierul social”, cartea Otiliei Secară. Căutam un medic care să îmi spună ce voiam să aud: David nu are autism, David dacă va lua niște pastiluțe mici, va vorbi instant și se va comporta asemenea copiilor de vârsta lui.
Ce fel de terapie a făcut de-a lungul timpului și cum l-a ajutat aceasta?
Dacă scrii pe Google „autism”, nu există aproape niciun link fără terapia ABA. Am început-o si noi, cât am putut de repede, am făcut destul de greu rost de banii necesari. În paralel mergea la o grădiniță privată, pentru socializare. Și, fix atunci ne-am luat credit și am început să ne construim o căsuță. Eu și soțul meu ne comportam ca două bancomate, am fi plătit orice, am fi muncit și noaptea, pentru ca puiul nostru să fie bine.
Noroc că ne-am trezit la timp: un copil cu autism sau fără are nevoie de părinți și nu de bani!Perioada ABA a durat doar 9 luni, timp în care David nu a avut achiziții semnificative. Eram redactor șef-adjunct al unei reviste pentru părinți și aveam acces la tot felul de informații. Cea mai de preț informație am simțit-o, nu aveam unde să o citesc. Atunci mi-am dat demisia și nu m-am mai dezlipit de lângă el nici până azi.
Care au fost cele mai dificile momente pe care le-ați trăit după diagnosticare?
Disperarea, durerea, teama permanentă și căutarea de vinovați pe care eventual să-i pun la zid și să îi dea lui David înapoi șansa furată la normalitate m-au bântuit o vreme, recunosc. Apoi am citit o carte și încă una și am aruncat toate cărțile și le-am înlocuit cu cele dedicate autismului și am decis că toată energia mea s-o ard doar pentru el: da, îi voi fi mamă, terapeut, prieten, frate, soră, vecin, șofer. Cred că singurul lucrul pe care îl regret e că am așteptat până la 5 ani ai lui să iau această decizie. M-am întors în învățământ (profesia mea de bază) și am decis să fac un master de specializare. Am încercat să construiesc și să nu las niciun gând negru să-i ia din puterea de a mă bucura în fiecare zi de copilul meu.
Aveam un vis care atunci părea imposibil: să-l fac pe David să se bucure de viață, să fie fericit.
Sursa: totul despre mame