Credeam că doar voi merge la pescuit cu un bătrân pe care l-am cunoscut întâmplător, dar scrisoarea pe care am primit-o câteva luni mai târziu dezvăluia un secret ce avea să mă schimbe pentru totdeauna și îmi dădea un dar ce avea să-mi împlinească cele mai sălbatice vise.
Să locuiesc într-o rulotă veche nu era chiar atât de rău pe cât părea, sau cel puțin asta îmi spuneam. Eram doar eu și mama. Eram singuri de când tata a plecat, pe când aveam șase ani. Sincer, abia îmi amintesc de el, dar mama… ei bine, nu prea vorbește despre el. De fapt, nu vorbim deloc despre el.
„Adam, poți să aduci corespondența?”, striga mama de pe canapea. Deseori își sprijinea picioarele pe o pernă și se încorda la fiecare mișcare. Avusese un accident de mașină cu ani în urmă, iar șchiopătatul o împiedica să stea în picioare sau să meargă mult timp. Cu toate acestea, lucra în ture lungi la benzinărie ca să ne întrețină.
„Sigur, mama”, răspundeam eu, luându-mi haina. Nu mă deranja să fac lucruri mici pentru a o ajuta. Mă făceau să simt că fac o diferență, chiar dacă era doar să aduc corespondența sau să pregătesc cina.
Cele mai multe zile, după școală, găseam ceva de făcut afară, orice care să mă distragă. Dar nu știam că la 13 ani viața mea urma să se schimbe.
În ziua aceea, aruncam o minge de fotbal veche și dezumflată spre câteva sticle pe care le pusesem drept popice. Nu era mare lucru, dar mă ajuta să treacă timpul.
Dintr-o dată, un SUV negru și strălucitor s-a apropiat de rulotă. Geamurile erau fumurii și m-am uitat curios la el, întrebându-mă cine ar veni aici cu ceva atât de luxos.
Ușa s-a deschis scârțâind și a ieșit un bătrân, probabil de vreo 70-80 de ani, sprijinindu-se într-un baston, dar cu un zâmbet cald pe chip. Mi-a făcut cu mâna.
„Salut”, a spus el, apropiindu-se încet. „Te deranjează dacă încerc și eu?” A arătat spre sticlele aliniate.
Am clipit. „Sigur, cred”, am spus, fără să știu exact ce să cred despre el.
A râs. „Hai să facem o înțelegere. Dacă reușesc să le dărâm pe toate, îți voi cere o favoare și nu vei putea refuza. Dar dacă nu reușesc, îți dau o sută de dolari. Tranzacție acceptată?”
Ochii mei s-au mărit. O sută de dolari? Aproape că îmi imaginam zgomotul unei case de marcat în mintea mea. „Acceptat”, am spus repede.
Bătrânul s-a aplecat, a luat mingea dezumflată și, cu o mișcare de încheietură, a aruncat-o. Mingea a mers direct spre sticle, doborându-le pe toate. Am rămas cu gura căscată. Nu se poate.
Bătrânul a râs, clar mulțumit de el însuși. „Se pare că am câștigat”, a spus. „Acum, favoarea.”
Am înghițit în sec, curios. „Ce vrei să fac?”
„Vino mâine cu mine la pescuit la vechiul iaz”, a spus, ca și cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume.
„La pescuit?” M-am scărpinat în cap. Asta era? Părea o cerere ciudată, dar nu era chiar atât de rea cum mă gândeam. „Eh, bine, cred. Să-i cer voie mamei.”
A zâmbit și a dat din cap. „Te aștept.”
Am alergat înapoi la rulotă și am deschis ușa încet. Mama dormea pe canapea, pieptul ei urcând și coborând încet. În noaptea precedentă avusese un schimb lung la benzinărie și nu voiam să o trezesc. Am stat acolo câteva momente, mușcându-mi buza.
„Nici nu o să observe”, mi-am spus în șoaptă. „O să mă întorc înainte să-și dea seama.”
Hotărât, am ieșit pe vârfuri. „Bine, o să vin”, i-am spus bătrânului, sperând să nu greșesc.
„Grozav”, a spus el, zâmbind și mai mult. „Ne vedem mâine în zori. Nu întârzia.”
A doua zi dimineață, bătrânul m-a luat devreme în SUV-ul lui negru. La început am condus în tăcere, spre marginea orașului. Locul părea ca și cum nu mai fusese vizitat de ani, apa era liniștită, iar iarba creștea înaltă în jur. Nu era nici țipenie de om.
„De ce aici?” am întrebat, uitându-mă în jur, în timp ce luam undițele pe care le adusese.
Bătrânul a zâmbit cu blândețe în timp ce pregătea echipamentul. „Locul acesta… înseamnă mult pentru mine”, a spus, cu o voce mai joasă decât de obicei.
Am aruncat undițele în apă și ne-am așezat unul lângă altul. N-am vorbit prea mult o vreme. Dar după o oră, fără nicio mușcătură, nu m-am putut abține să nu-l întreb.
„Atunci… de ce voiai să vii aici la pescuit?” am întrebat, curios.
Bătrânul m-a privit, cu un zâmbet ușor trist. „Cu ani în urmă, obișnuiam să vin aici cu fiul meu. Pe atunci avea cam vârsta ta.” Vocea i s-a înmuiat și mai mult.
„Eram săraci, ca tine și mama ta. Nu aveam prea mult, dar mereu ne găseam timp să venim aici. Ce-i curios e că n-am prins niciodată vreun pește, oricât am încercat.”
L-am privit. „Unde e fiul tău acum?”
A rămas tăcut un moment lung, privind apa. Am observat cum ochii i se umplu de lacrimi.
„Nu mai e”, a spus în cele din urmă bătrânul, cu vocea grea. „S-a îmbolnăvit. Doctorii au spus că avea nevoie de o operație urgentă, dar eu nu aveam bani. N-am putut să-l salvez.”
Am simțit că mi se strânge pieptul. „Îmi pare rău.”
A clătinat din cap, clipind să-și alunge lacrimile. „Atunci mi-am promis că n-o să mai fiu niciodată într-o asemenea situație. Am muncit, m-am străduit, m-am ridicat să nu mă mai simt neajutorat. Dar… nu am mai avut alt fiu.”
La început nu știam ce să-i spun, dar ceva din mine știa ce avea nevoie să audă. M-am ridicat, m-am apropiat de el și i-am pus o mână pe umăr.
„Fiul tău te privește din ceruri”, i-am spus cu blândețe. „Și într-o zi te va vedea pescuind acel pește. Nu poți renunța.”
Mi-a zâmbit, cu lacrimi încă în ochi. „Mulțumesc, Adam. Îmi aduci aminte mult de el.”
Chiar atunci, pluta uneia dintre undițele noastre s-a scufundat brusc în apă.
„Hei, pluta!”, am strigat.
Ochii bătrânului s-au mărit, iar amândoi am prins undița în același timp, trăgând puternic. Dar trăgând, ne-am pierdut echilibrul și am căzut în iaz cu un zgomot puternic. Am țipat când apa rece m-a lovit, iar bătrânul a ieșit la suprafață lângă mine, râzând ca și cum nu mai râsese de ani buni.
„Ei bine, asta e o metodă de a pescui!”, a chicotit, încercând să se agațe de undiță în timp ce eu îl ajutam să se ridice.
În cele din urmă, am reușit să aducem undița la mal și, spre surpriza noastră, la capătul ei era cel mai mare pește pe care-l văzusem vreodată. Bătrânul a sărit în picioare, ud până la piele, dar zâmbind ca un copil.
„Am reușit!”, a strigat, ridicând mâinile în semn de triumf. „Chiar am prins unul!”
Nu m-am putut abține să nu râd, văzându-l dansând ca și cum ar fi câștigat la loterie. Eram uzi leoarcă, dar în acel moment nu conta.
Mai târziu, m-a dus înapoi la rulotă. Când ne-am oprit, s-a întors spre mine, cu fața blândă și plină de recunoștință.
„Mulțumesc, Adam”, a spus, cu vocea încărcată de emoție. „Azi a însemnat mai mult pentru mine decât vei ști vreodată.”
I-am zâmbit. „Mulțumesc că m-ai dus la pescuit. A fost distractiv.”
Mi-a dat o palmă pe umăr, cu o lacrimă alunecând pe obraz. „Ai grijă, fiule. Și nu renunța la acele vise.”
Și a plecat, lăsându-mă acolo cu o căldură stranie în piept.
A doua zi, cineva a bătut la ușa rulotei. Am deschis și am văzut un bărbat în costum cu un pachet în mână.
„Adam?”, a întrebat.
„Da, eu sunt”, am spus, privindu-l cu suspiciune.
„Sunt domnul Johnson, asistentul domnului Thompson. Mi-a cerut să-ți înmânez asta”, a spus, întinzându-mi pachetul.
L-am deschis acolo, și înăuntru era mai multă sumă decât am văzut vreodată. Am rămas cu gura căscată. „Pentru ce este asta?”
Domnul Johnson a zâmbit amabil. „Este pentru tine și mama ta. Suficient pentru a vă muta într-o casă decentă și pentru tratamentul și recuperarea ei, ca să poată merge fără durere. De asemenea, include o bursă pentru profesori care să te ajute să te pregătești pentru facultate. Întreaga ta educație, inclusiv una dintre cele mai bune universități din țară, va fi complet acoperită.”
Nu-mi venea să cred. Mintea mea era învăluită în confuzie în timp ce încercam să procesez ce spunea. „Dar… de ce?”
Domnul Thompson s-a simțit profund mișcat de tine, Adam. Se vede mult din fiul său în tine. Aceasta este forma lui de a-ți mulțumi.”
M-au cuprins lacrimile. Nu puteam vorbi, așa că doar am încuviințat din cap, copleșit de bunătatea unui om care odinioară era un necunoscut, dar acum ne-a schimbat viețile pentru totdeauna.
Au trecut câteva luni de la acea ieșire la pescuit. Într-o seară, am ajuns acasă și am găsit o scrisoare pe masă, adresată mie. Am recunoscut imediat scrisul de mână. Mâinile îmi tremurau când am deschis-o.
„Dacă citești asta – începea scrisoarea –, atunci deja te privesc din ceruri alături de fiul meu.”
M-am oprit, înghițind în sec, și am continuat să citesc.
„A doua zi după ce am fost la pescuit, am suferit o operație pe cord. Nu am supraviețuit, dar nu contează. Faptul că te-am cunoscut mi-a adus mai multă pace decât am crezut vreodată că e posibil. Mi-ai adus aminte de fiul meu și mi-ai arătat că există bucurie în viață, chiar și după pierdere.
Ți-am lăsat tot ce ai nevoie pentru a merge mai departe. Îți amintești ce mi-ai spus în ziua aceea lângă iaz? Vei prinde și tu acel pește; trebuie doar să nu renunți, nu-i așa?”
Mi-am șters o lacrimă de pe obraz, privindu-i cuvintele. Aproape că îi puteam auzi vocea și îl puteam vedea zâmbind lângă mine, lângă apă.
Cincisprezece ani mai târziu, eram pe pridvorul casei pe care o construisem pentru mama, privind-o cum râdea cu copiii mei în curte.
„N-ai renunțat niciodată, Adam”, mi-a spus ea, atrăgându-mi atenția cu un zâmbet. „Ar fi mândru.”
„Mă gândesc mult la el”, am recunoscut eu, cu voce moale. „Sper că l-am făcut mândru.”
„L-ai făcut”, a spus ea cu blândețe. „Ți-a dat totul, și uite-te la tine acum.”
Am zâmbit, privind la propria mea casă, în apropiere. „Nu a fost doar banii, mamă. A fost amintirea că nu trebuie să renunț. O voi purta mereu cu mine.”
Mi-a strâns mâna. „Și te privește. Știu asta.”
Am privit spre cer, simțind aceeași căldură liniștitoare pe care o simțisem cu ani în urmă.
Sursa: Un băiat sărac l-a ajutat pe un bătrân bogat să-și îndeplinească visul – dRomania.ro
