În România anului 2025, încă mai există bărbați care vorbesc senin, la podcasturi cu sute de mii de vizualizări, despre cum „o palmă… două… un picior” dat unei femei „nu e mare lucru”.
Tzancă Uraganu a vorbit despre una dintre partenerele lui:
„Nu știu dacă regret că i-am dat o palmă. Nu-i de regretat. Dacă-i dădeam vreun cuțit, poate regretam”, a zis omul nostru, ușor amuzat, într-un podcast la Bursucu.
„Așa, pentru o palmă, nu regret, pentru că și ea și-a căutat-o foarte mult. Era o femeie care te aducea în starea aia”, a mai spus Tzancă Uraganu.
Întrebat dacă a fost singura femeie pe care a bătut-o, manelistul a zis: „Am mai lovit și eu femeile în relațiile mele… o palmă… două. Nu, nu sunt un tip violent, dar o femeie, atunci când țipă foarte mult sau când face o criză de gelozie, poate îi mai dai o palmă s-o trezești, s-o stăpânești. Se mai întâmplă o chestie din asta… Nu înseamnă că i-am dat bâte și cuțite, pumni și picioare, să mă sui cu picioarele pe capul femeii. Dar o palmă… două… un picior… mai dai la femeie. Bine… știu că nu este normal, dar te mai aduce în disperarea aia”.
Aici, după ultima declarație, poate ne ajută un psihiatru pentru, desigur, o părere.
Cât despre părinții lui, Tzancă Uraganu a spus că taică-su o bătea pe maică-sa: „Da, a lovit-o pe mama. I-am reproșat asta, m-am certat cu el să nu mai facă așa. Am simțit furie, tot ce este mai rău. Dar nu a bătut-o niciodată în așa hal încât să ajungă la spital”.
Cazul lui Tzancă Uraganu nu e doar despre un manelist care și-a permis să declare public că a lovit femei. Este despre o întreagă cultură a violenței domestic acceptate, minimalizate, ascunse sub preșul „așa se întâmplă în familie”. Este despre generații crescute cu ideea că bătaia „mai educă”, că femeia „și-o caută”, că palma „o trezește”.
Tzancă nu a inventat nimic. A preluat, de la propriul tată care își lovea soția, un model toxic și l-a transmis mai departe, cu nonșalanță. Și aici e problema reală: Moștenirea culturală a violenței.
În România, o femeie este bătută la fiecare 30 de secunde. Multe ajung în spitale, altele la morgă. În fiecare an, peste 20.000 de femei cer ordin de protecție împotriva bărbaților din viața lor. Și totuși, când un artist își normalizează violența, reacția publică e de râsete, like-uri și „așa sunt ei, mai temperamentali, plus că… cine știe ce a făcut femeia…”.
Nu, nu „așa sunt ei”. Așa suntem NOI, ca societate, când nu spunem lucrurilor pe nume. Când nu înțelegem că o palmă nu e doar o palmă, e începutul unui ciclu de abuz. E o rană care nu se vede pe piele, dar se imprimă adânc în psihicul unei femei.
Bărbat adevărat? Cu lingura în mână, nu cu palma
Editorialul acesta nu e doar despre Tzancă. E despre un stat care nu pedepsește ferm violența domestică. Despre un sistem educațional care nu vorbește cu tinerii despre respect și egalitate. Despre o societate care încă mai consideră că femeia trebuie „stăpânită”, despre bărbații care cred că o femeie trebuie să facă tocăniță și să dea cu mopul, să facă copii și să-și țină părul prins în coc, că n-are timp să se spele pe cap, că trebuie să pună „mâncare pe masă” „la bărbat”.
Un bărbat adevărat nu are nevoie să-i aducă femeia farfuria. Are două mâini, se poate ridica singur, se poate hrăni singur. Nu ești animal să aștepți să fii hrănit. Nu aștepta femeia să-ți pună blidul în față.
Și e despre responsabilitatea noastră de a nu normaliza discursuri de acest fel. Căci în clipa în care un artist cu milioane de urmăritori spune liniștit „am mai dat și eu o palmă, două… nu-i mare lucru”, iar noi trecem mai departe, devenim complici.
În România anului 2025, nu mai avem voie să fim complici.
Iar Tzancă zice practic că… dacă nu te bate „iubi” până ajungi în spital, nu-i mare schemă, dar ce crezi… Unii știu să lovească, fără să lase urme. Cei care provenim din familii în care am văzut violența ani la rând știm cel mai bine despre ce e vorba. Și aici sunt două categorii de oameni: cei care au crescut văzându-și mama bătută și acum urăsc cel mai mult violența, iar ceilalți cărora li se pare ceva normal.
Nu trebuie să zic în ce categorie spun. Pare evident, nu?
Și revenind.
Asta se întâmplă în multe cazuri și e cea mai perversă și monstruoasă formă de violență. Unii agresori își calculează loviturile astfel încât să nu lase urme vizibile. Nu dau pumni în față, ci în zone acoperite de haine (torace, spate, coapse) sau aplică „lovituri controlate” pentru a evita vânătăile evidente. Uneori recurg chiar la metode de strangulare, presiune fizică sau agresiuni psihologice, care nu lasă urme imediate dar au efecte devastatoare.
Specialiștii în combaterea violenței domestice atrag atenția că aceasta este o tactică deliberată. Agresorul știe că victima ar putea merge la poliție sau la spital, iar lipsa urmelor vizibile face mai greu de demonstrat abuzul.
De aceea, legislația și psihologia tratează violența domestică nu doar prin prisma urmelor fizice, ci și a traumei emoționale și psihologice, care rămâne chiar și atunci când corpul nu arată nimic.
Un monstru nu e doar cel care lovește până lasă sânge. Un monstru e și cel care lovește cu precizie, calculând unde să lovească pentru ca victima să nu poată demonstra nimic. Asta nu e doar violență. E cruzime rece, premeditată.
Iar o palmă chiar e ce spune: Adică… o palmă, adică VIOLENȚĂ. Dacă spui că femeia avea gura mare și TREBUIA să-i dai o palmă, s-o calmezi, află că, pe Strada Principală 117, Săpoca (Buzău), sigur e un loc cu un pat care te așteaptă și pe tine. Până te calmezi.
Iar femeia trebuie să plece nu la prima palmă, ci la prima voce ridicată. Prima palmă nu trebuie să existe. Sunt atâția bărbați în lume, sigur mai e câte unul normal. Care nici nu bate femei, nici nu le pune să le facă tocană. Și-l căutăm până îl găsim.
Iar Tzancă… mai bine ar deschide gura doar ca să cânte, în rest e ok.
Sursa: Tzancă Uraganu, declarații scandaloase. Manelistul lovește, iar România tace | DCNews
