În România, lucrurile merg ca un ceas… dar unul din târg, fără baterii. Avem parte de o combinație perfectă între improvizație, promisiuni și uitare instituționalizată. Statul? Un actor obosit într-o piesă absurdă, aplaudat de un public care n-are unde pleca.
Inflația dansează pe mesele din supermarket, în timp ce salariile rămân cuminți, la colț, cu mâna întinsă. Tinerii fug, bătrânii așteaptă, iar cei rămași își fac cruce dimineața și glume seara. Încă trăim din bancuri și haz de necaz, pentru că alt combustibil nu prea mai e.
Autostrăzi desenate pe hârtie, spitale promise la fiecare ciclu electoral și reforme care se reformează pe ele însele. Între timp, presa face slalom printre interese, iar adevărul… e un lux scump, plătit rar și selectiv.
Dar, paradoxal, România încă respiră. Prin oameni, prin râs, prin încăpățânarea aia tipic românească de a merge mai departe, cu toți nervii, durerile și glumele la purtător.
Cine are ochi să vadă, râde. Cine are minte să gândească, plânge. Cine are stomac tare… rămâne aici.
