Nicușor Dan vs Maia Sandu: cum a ajuns Chișinăul să conteze mai mult decât Bucureștiul la Conferința de Securitate de la München
TVF Oltenia 15 februarie 2026 0
Conferința de Securitate de la München (MSC), care se desfășoară în perioada 13-15 februarie 2026, rămâne unul dintre locurile unde „se vede” rapid cine are greutate politică, cine pune teme pe agendă și cine doar reacționează.
Anul acesta, în contextul tensiunilor transatlantice și al războiului din Ucraina, prezența liderilor politici a fost masivă, cu zeci de șefi de stat și de guvern și o delegație americană condusă de secretarul de stat Marco Rubio.
În acest tablou, România a intrat la München fără președinte. Nicușor Dan nu a participat, iar reprezentarea a fost asigurată de vicepremierul și ministrul Apărării, Radu Miruță, și de ministrul Afacerilor Externe, Oana Țoiu (alături de șeful DNSC).
Contrastul cel mai vizibil nu a venit dinspre marile puteri, ci dinspre Chișinău. Maia Sandu a fost prezentă personal și a bifat întâlniri la un nivel pe care, de regulă, România îl revendică prin statutul său de membru UE și NATO.
România: delegație de miniștri, obiective mari, rezultate greu de „fotografiat”
Oficial, România și-a anunțat agenda clasică pentru MSC: securitatea transatlantică, Flancul Estic, sprijinul pentru Ucraina, tehnologii cu impact militar și cooperarea în NATO/UE. Comunicarea MApN și MAE a insistat pe ideea de „participare activă” și pe tema Mării Negre.
Când te uiți însă la ce s-a comunicat concret ca „bilateral” cu greutate politică, lista rămâne subțire. Radu Miruță a avut o întrevedere anunțată cu ministrul apărării din Luxemburg, iar restul a fost împins mai mult spre zona industrială și de tehnologie, cu discuții despre cooperare, investiții și transfer de tehnologie.
În cazul Oanei Țoiu, cea mai mediatizată „întâlnire” a fost cu Mark Rutte, dar chiar relatarea oficială a descris episodul drept „un schimb rapid de opinii”. În fapt, a fost o discuție „pe holuri”, nu o bilaterală clasică, cu agendă și format. În același timp, ministrul român de Externe a anunțat și o întâlnire cu vicepreședinta Google pentru Europa, o fotografie bună pentru mesajul despre tehnologie, mai greu de vândut ca influență geopolitică.
Republica Moldova: președinta, la masa unde se împart prioritățile
La Chișinău, comunicarea despre München a arătat altfel. Maia Sandu a intrat în conferință cu un profil de lider de stat și cu o agendă centrată pe securitate și pe parcursul european. În prima zi, au fost relatate întâlniri bilaterale cu secretarul de stat al SUA, Marco Rubio, cu secretarul general NATO, Mark Rutte, și cu premierul Estoniei, Kristen Michal.
Mesajul comun al acestor întrevederi a fost unul de „urgență strategică”, reziliență, securitate, amenințări hibride, sprijin extern și integrare europeană. În termeni de imagine, Moldova a transmis că nu vine să „asiste”, ci să negocieze și să ceară lucruri concrete.
Mai mult, pe agenda anunțată public au apărut și alte nume grele din spațiul european, plus participarea Maiei Sandu la o dezbatere dedicată combaterii amenințărilor hibride, alături de oficiali de rang înalt. Din nou, fix genul de cadru în care o țară mică își maximizează vizibilitatea prin temele care ard.
Cum a ajuns Chișinăul să pară mai relevant decât Bucureștiul
Paradoxul e mai degrabă unul de atenție decât de „importanță reală”. Moldova este percepută ca stat de primă linie, vulnerabil la presiune militară și hibridă, iar discuția despre viitorul Ucrainei, despre reziliență și despre securitatea regională o trage automat în centrul cadrului. Într-un an în care MSC a fost dominată de reconfigurări și anxietăți transatlantice, actorii vulnerabili ajung, uneori, mai căutați decât actorii „deja ancorați”.
România, în schimb, are „paradoxul garanțiilor”, fiind în NATO și UE, riscă să fie tratată ca dosar rezolvat la nivel de securitate, dacă nu își împinge agresiv propriile priorități. Iar când președintele lipsește de la un forum unde vin zeci de șefi de stat și de guvern, pierderea e în primul rând de vizibilitate politică și de acces la întâlniri scurte, dar decisive.
Întrebarea care rămâne, după acest München, nu e dacă Moldova „a devenit mai importantă” decât România, ci dacă România a acceptat, fără să vrea, o reprezentare mai „tehnică” într-un moment în care se face politică la nivel înalt. Iar dacă răspunsul e „da”, următoarea întrebare devine inevitabilă: cine definește, în 2026, agenda Mării Negre și a Flancului Estic, Bucureștiul, sau capitala care reușește să fie în încăpere când se iau deciziile?
