Mircea Lucescu, interviu eveniment 80! „La 90 de ani mă văd tot pe bancă. Dar la o echipă de club, nu selecționer!”

Mircea Lucescu face o incursiune de câteva ore într-o viață și o carieră de 80 de ani. Titanul antrenorilor români a acordat un mega-interviu pentru numărul din iulie al revistei FANATIK.

29 iulie 1945, data nașterii lui Mircea Lucescu. 29 iulie 2025, ziua în care Titanul antrenorilor români împlinește 80 de ani. I-am propus actualului selecționer să ne vedem „20 de minute” pentru a atinge pragurile deceniilor din viața sa. Și profesional, și familiar. Cele 20 de minute s-au făcut trei ore!

Mircea Lucescu, interviu eveniment la împlinirea vârstei de 80 de ani

Fiecare minut a contat. Fiecare poveste este o cărămidă. Fiecare sfat venit din partea seniorului este aur. Am încercat să punctăm câte o întâmplare la 10, la 20, la 30 de ani, la… Era foarte greu. Sunt extrem de multe. Cele care urmează sunt infinitezimale față de întreaga Poveste. Așa că am ales să discutăm în jurul anului 1965, al anului 1985, 2005 și tot așa…

Curg una după alta ca un râu care coboară furtunos din munte… Lucescu vorbește cu plăcerea omului care are ce vorbi. În restaurantul din Primăverii unde facem discuția, apar și îl salută pe „Luce” George Simion cu soția, renăscutul Gheorghe „Pinalty” Ștefan, mulți alții… Nea Mircea continuă imperturbabil, cu o bucurie vizibilă și o licărire tinerească de a povesti. La 80 de ani! De unde are Omul ăsta atâta sevă? La mulți ani, nea Mircea!

„Il Luce” la 10 ani, în jurul anului 1955

„De la o unitate militară dezactivată, la 7 într-o cameră”

Nea Mircea, vă mai amintiți ce făceați în 1955, la 10 ani?

– Nu mai știu exact ce făceam la 10 ani în afară de teme. Dar știu că la 13 ani am câștigat primul meu titlu: am jucat finala campionatului de copii pe București, pe 23 August. Țin minte că a fost o ploaie teribilă, eram în teniși. Jucam noi, cei de la Apărătorii Patriei, școala 103, cu o școală de lângă 23 August. Eu eram de toate, jucător, antrenor, organizator de competiții. Aveam un profesor de educație fizică venit cu probleme din război, un om de treabă, dar abia putea săracul să se miște. Nici nu aveam sală de sport la școală, făceam mișcare pe culoarele de la clasă. Aveam o curte mare de tot, unde se juca fotbal între clase. Era o nebunie! În spate era o grădină foarte frumoasă, unde făceam orele de botanică. M-am dus recent pe acolo și nu mai e nimic.

Cum a fost copilăria?

– Viața se desfășura în jurul cartierului. La 11 dimineața, duminica, toată lumea era la fotbal. Aveam Spitalul Central, cu multe pavilioane, un parc imens, iar noi, copiii, inventam o mulțime de jocuri. La prânz descărcam legume și fructe la bucătăria spitalului și mai primeam ceva de pe acolo. Asta a fost copilăria mea, plină de neajunsuri. Am stat la un moment dat la o unitare militară dezactivată, apoi într-o casă naționalizată unde eram trei familii într-o curte. Vai de capul nostru! Eram 7 într-o cameră. Dar aceste zile mohorâte erau compensate de fotbal, de jocurile noastre de copii.

„N-am știut în copilărie ce e aia petrecere sau cadou de ziua mea”

Chiar dacă erau aceste neajunsuri, ce cadou ați primit pe 29 iulie când erați copil?

– Ce să primesc? Nu prea existau lucrurile astea. Nici petreceri, nici cadouri. N-am știut niciodată ce e aia petrecere de ziua mea sau cadou! Abia treceam de la o zi la alta, eram și cinci, noi copiii, ce aniversări să fie? Ne bucuram unii pentru alții, rămâneam prieteni și atâta tot.

„Il Luce” la 20 de ani, în jurul anului 1965

„Traian Ionescu a pregătit valul doi, cu mine, Dinu, Boc, Dumitrache”

La 20 de ani, în 1965, imediat după ce ați luat titlul cu Dinamo, ați ajuns împrumut la Știința București, ulterior Sportul Studențesc.

– Intrasem la Facultate, eram la zi la ASE, la Comerț Exterior. Nu exista nici seral, nici fără frecvență. Le-am cerut celor de la Dinamo să mă lase să mă duc la Politehnică, aveau un program mai apropiat de studiile mele. M-am mutat cu ocazia asta chiar lângă căminele Politehnicii. Coboram din cameră și mergeam direct pe teren și făceam antrenament singur. Îl driblam pe magazioner de zeci de ori, apoi trăgeam la poartă unor copii care erau prin preajmă. Când eram la Dinamo mă antrenam mult cu Dumitrache, dar erau și alte facilități.

Spuneți acum de primii doi ani la Dinamo, perioada 1963-1965.

– Da. Dinamo câștigase titlul de 4 ori la rând, dar nu avea pregătit valul doi. Și atunci Traian Ionescu l-a pregătit cu Boc, cu Dinu, cu Deleanu, cu mine, cu Dumitrache. Mă antrenam sub tribuna velodromului, pe zgură în cea mai mare parte, cu centrări, dribliguri, îmi inventam tot felul de exerciții singur.

• 21 mai 1964 este data debutului lui Mircea Lucescu ca jucător în Divizia A: Dinamo – Rapid 5-2
• 7 titluri de campion și 1 Cupă a României a câștigat ca jucător, toate cu Dinamo

„Am debutat la națională ca jucător de Divizia B și am dat 4 pase de gol!”

Cum a fost perioada de la Știința București?

– Extraordinară. Acumulările pe care le făcusem la Dinamo, în jurul unor jucători mari ca Pârcălabu, Varga, Țârcovnicu, Ene II, Petru Emil, frații Nunweiller m-au ajutat foarte mult. A fost foarte bun acel prim sezon la Sportul în Divizia B. Puteam să și promovăm, dar am făcut meci nul pe final de campionat la Poiana Câmpina, 2-2, portarul lor marcând două goluri din penalty! A promovat Progresul București, care bătuse Metalul în ultima etapă. După primul an la Sportul, chiar din Divizia B, am fost luat deja în echipa națională.

• 64 de meciuri și 9 goluri a avut Mircea Lucescu ca jucător la echipa națională a României

Da, era noiembrie 1966 și aveați 21 de ani și 3 luni…

– Am debutat contra Elveției, pe „Republicii”, și a fost 4-0 la pauză, Frățilă marcând de trei ori. Am dat toate cele patru pase de gol, inclusiv la deschiderea scorului a lui Mircea Dridea! A fost un debut senzațional. După pauză, am mai scăzut și s-a terminat 4-2.

Nu am vrut să fiu decât căpitanul unei singure echipe, naționala României! Nu am vrut să fiu căpitan nici la Dinamo, nici la Sportul, nici la Corvinul” – Mircea Lucescu

Cum s-a gestionat dezastrul din mai 1967, 1-7 în Elveția: „Partidul a pus la națională o cooperativă de antrenori”

Mircea Lucescu dezvăluie culisele din jurul unui rezultat nebun al naționalei României, 1-7 la Zurich cu Elveția, pe 24 mai 1967. „Sperietura în România a fost foarte mare după acel eșec din Elveția, cu toate că veneam după niște rezultate foarte bune: cu Italia, la Napoli, bătusem Israelul, Grecia, Franța la Paris. Dar a venit catastrofa și partidul a făcut curățenie, schimbându-i pe Ilie Oană și pe Piști Kovacs. Au pus la cârma naționalei o cooperativă de antrenori, condusă de Angelo Niculescu, cu Valentin Stănescu, Robert Cosmoc, Cornel Drăgușin. Am pierdut 0-1 cu Italia pe Republicii, apoi din toamna lui 1967, cu Angelo Niculescu selecționer, lucrurile s-au liniștit. Și așa s-a construit acea calificare extraordinară la Mondialul din 1970, din Mexic”, povestește actualul selecționer.

„Il Luce” la 30 de ani, în jurul anului 1975

„Priveam ce este afară ca pe ceva mirific. Puteam face mai mult la Dinamo în anii ʼ70”

Și în vara în care ați împlinit 30 de ani, 1975, tot campion cu Dinamo ați fost…

– Într-adevăr, crescuse foarte frumos acel grup de jucători promovat de Traian Ionescu, care ulterior devenise și nucleul echipei de tineret, cu rezultate foarte bune. Angelo Niculescu a mers pe mâna noastră, a tinerilor. Ceea ce e de subliniat în acea perioadă la Dinamo este că nu aveam continuitate. Luam un titlu, apoi sezonul următor nu confirmam. Puteam face mult mai mult. Iar acest lucru s-a văzut în special la meciurile noastre în cupele europene. Făceam partide memorabile, cum a fost victoria la Spartak Trnava, care avea mai mult de jumătate din naționala Cehoslovaciei, apoi nu mai mergeam pe aceeași linie.

De ce această inconstanță?

– Era vorba de lipsa de informații din exterior, de lipsa de contacte, de turnee în străinătate. Noi ne pregăteam și iarna, și vara în țară. S-a instaurat în rândul jucătorilor acest complex de inferioritate față de echipele străine. Eu am încercat ulterior, când am ajuns antrenor, să fac cât mai multe meciuri și turnee. Am făcut acest lucru și la Dinamo, și la echipa națională. Era o problemă la nivelul societății, nu doar a fotbalului. Noi priveam ce este afară ca pe ceva mirific, din povești. Și de aceea spun că puteam face mai mult și la Dinamo în anii ʼ70.

• 28 februarie 1979 este data debutului lui Mircea Lucescu în cariera de antrenor: Metalul București – Corvinul 3-1 / Cupa României
• 36 de trofee a câștigat Mircea Lucescu ca antrenor: 1 titlu și 2 Cupe ale României cu Dinamo, 1 Cupa Anglo-Italiană cu Brescia, 1 titlu, 1 Cupă a României și 1 Supercupă a României cu Rapid, 1 titlu și 1 Supercupă a Europei cu Galatasaray, 1 titlu cu Beșiktaș, 8 titluri, 6 Cupe ale Ucrainei, 7 Supercupe ale Ucrainei și 1 Cupa UEFA cu Șahtar Donețk, 1 Supercupă a Rusiei cu Zenit, 1 titlu, 1 Cupă a Ucrainei și 1 Supercupă a Ucrainei cu Dinamo Kiev

Lucescu dezvăluie cum a devenit selecționer în 1981. „Toată lumea dispăruse din Federație. Am semnat vara, la mare”

„Am primit un telefon. Toată lumea dispăruse din Federație, nu mai era nimeni. Nu aveam prea multă experiență și atunci m-au instalat în toate. Eram și antrenor, și membru al Biroului federal, membru al Consiliului Național pentru Educație fizică și sport, șeful antrenorilor, șeful Școlii de antrenori. Stăteam trei zile la București, luam miercuri noaptea trenul la Hunedoara, a doua zi făceam antrenament, în week-end aveam meci, apoi duminica înapoi la București. Aveam mult entuziasm pe vremea aia. Cinci jucători de la Corvinul au ajuns în 1982 să joace la Rosario împotriva Argentinei: Andone, Klein, Rednic, Bogdan și Gabor. După ce ne-am întors din acel turneu sud-american, care a fost și o decizie politică pentru planul valutar al țării, i-am dus pe băieți la mare, toți cu familiile. Doream să creăm un grup puternic, o familie. Și vara aceea, la mare, am semnat și contractul cu Federația, deci peste multe luni de când mă apucasem de munca de selecționer! Venise un tovarăș cu cravată și era cam stresat. Îi transmisese generalul Stan că dacă nu vine cu semnătura lui Lucescu să dispară! Când mă chemaseră în toamna lui 1981 la națională, îi cerusem generalului Stan să rămân în acel sezon și la Corvinul, ceea ce s-a și întâmplat”.

Povestea „roatei” cu meciul de la Rosario. „Mi-a cerut 500 de dolari. Toți jucătorii aplaudau”

„O poveste întreagă a fost acel meci cu Argentina, de la Rosario, din mai 1982 (n.r. – 12 mai). Trebuia după partidă să iau roata de film. Așa îi spuneam, roată. Dădeam câte un interviu și-i rugam să-mi dea roata cu înregistrarea meciului. Erau niște roți imense. Am vorbit cu cel de la televiziunea din Rosario, mi-a promis că mi-o dă. Băieții au plecat spre aeroport, unde aveam zbor spre Buenos Aires și apoi spre Lima, iar eu m-am dus la televiziunea lor cu Mircea Rădulescu. Ăla de la teve mi-a spus că mă costă 500 de dolari! De unde să am? Chiar atunci punea meciul pe roată. Nu știam dacă o să mai ajungem la avion. Mi-a dat roata, dar mașina a făcut pană. Ne-a dus cineva repede la aeroport. Acolo se închiseseră ușile, ne-am rugat de ăia, avionul era deja pe pistă să decoleze. Am avut noroc, au deschis porțile de îmbarcare, apoi au oprit și avionul și am urcat cu roata aia imensă. Toți jucătorii au început să aplaude! A fost ceva tare de tot.

De acolo am mers în Peru și în Chile, unde am jucat în trei zile alte două meciuri. În Peru, iar probleme cu roata. Mi-au promis că o am a doua zi dimineața la 8, dar noi plecam în Chile la ora 6! Într-o săptămână am întâlnit Argentina, Peru și Chile, trei echipe care mergeau la Mondialul de peste câteva zile din Spania. Când plecasem de la București, toată lumea a zis că ne întoarcem cu căruța de goluri. A fost onorabil: 0-1 cu Argentina, 0-2 cu Peru dar acolo mi i-au eliminat în prima repriză pe Gino și pe Balaci, apoi 3-2 în Chile!”, dezvăluie Mircea Lucescu.

Când mergeam în Brazilia și în Mexic luam multe discuri cu muzică populară românească. În Mexic chiar am făcut program special cultural românesc, a cântat și Dumitrache. Făceam tot ce e posibil ca să deschid atmosfera în jurul echipei naționale. Lumea nu ne știa, confunda Budapesta cu Bucureștiul. Eram preocupat în interviuri să dau consistență naționalei României, să creez o poveste în jurul ei, pentru că nu era suficient doar să joci cu străinii, oamenii te uitau” – Mircea Lucescu

„Il Luce” la 40 de ani, în jurul anului 1985

„La fiecare eșec al naționalei, toată lumea exploda!”

1985, la 40 de ani, vă găsește pe banca naționalei României, cu meciuri tari împotriva Angliei.

– Pe 1 mai 1985 facem 0-0 la București cu Anglia lui Bobby Robson, apoi în septembrie 1-1 pe Wembley. Eram în plină campanie pentru Mondialul din Mexic. Dar vreau să mă întorc la primele momente când am preluat echipa națională. Știam clar ce probleme sunt, le simțeam. Era prea mare confruntarea între echipele militare, între Steaua și Dinamo, și prea puțin interes pentru echipa națională. Iar când era un rezultat negativ la echipa națională, toată lumea exploda! Strategia spre performanță nu prea exista. Am fost la Mondialul din 1970, apoi a venit o pauză mare, deși jucători buni am avut în permanență. Pierdeam aproape mereu calificările la mustață, în ultimele meciuri. Lipsa de rezultate se reflecta în starea noastră de spirit. Nu aveam încredere, nu aveam entuziasm.

Oricum, nu v-a fost deloc simplu la națională, numit la 36 de ani și un pic.

– Da, sigur. La început nici nu știam de unde să mă apuc de treabă. În acea perioadă am fost foarte mult ajutat de ziariști, de Ioan Chirilă, Mache Ionescu, Radu Urziceanu, Hristache Naum. Ei aveau mai multe informații din agențiile internaționale decât noi, cei din fotbal. Țin minte că am organizat un meci între generația cangurilor și echipa națională, pe 23 August. Nu a venit Cămătaru atunci, știți povestea, dar mai târziu l-am convins să se întoarcă. La pauză era 1-0 pentru canguri și am scos 4 jucători de la „canguri” și i-am trecut la echipa mare. S-a terminat 5-2. A fost și un conflict între Gabor și Balaci la o lovitură liberă pe 16 metri. Gabor venise cu tupeul acela de la Mondialul din Australia, dar l-a pus Balaci la punct imediat.

„Continuau criticile la adresa tricolorilor, așa că am făcut amical cu naționala ziariștilor”

De ce făceați astfel de partide de verificare?

– Scopul acelui meci a fost că am vrut să atrag atenția că sunt decis să schimb, să aduc jucători care nu erau marcați de nereușitele din trecut. Unii erau blazați, alții nu treceau peste criticile ce veneau spre ei din toate părțile. Eram hotărât să fac o echipă diversă. Lumea trebuia să-i cunoască mai bine pe jucătorii de la Corvinul, pe cei de la Craiova, care nu începuseră încă ascensiunea. Mircea Rădulescu era prezent la toate antrenamentele Craiovei, pentru că-mi dădeam seama că de acolo trebuia să fie nucleul de jucători ai viitoarei echipe naționale.

Nu a fost însă singurul astfel de meci de verificare.

– Păi peste două săptămâni am cerut meci amical cu selecționata Bucureștiului și am câștigat cu 2-0. Jucau la ei Octavian Ionescu, Mircea Sandu, de la Sportul, Cornel Dinu, o echipă puternică. Asta mi-a dat foarte multă încredere pentru debutul oficial, acel 0-0 de la Berna, din 11 noiembrie 1981. Criticile la adresa naționalei continuau. Așa că am fost de acord cu un meci contra naționalei ziariștilor, lucru care nu se mai întâmplase! A fost în martie 1982, am bătut 3-1, dar nu am stat pe bancă, am stat în tribună. Și atunci mi s-a reproșat că nu am oprit jocul la un gol care, zic ei, s-ar fi marcat din ofsaid…

Cea mai tare amintire de la Europeanul din Franța 1984: „După Germania, antrenament în chiloți și picioarele goale”

„După meciul cu Germania, de la Lens, am plecat cu avionul spre Nantes, unde aveam ultima partidă din grupă, cea împotriva Portugaliei. Era un avion mic și a trebuit să lăsăm tot bagajul afară că o să-l aducă ei. Ei bine, a doua zi am făcut antrenament doar în chiloți și în picioarele goale pentru că nu ajunseseră bagajele… Mai mult, noaptea pe la ora 2, la hotelul nostru s-a întrerupt curentul și jucătorii au ieșit afară pentru că nu puteau dormi de căldură. Fără aer condiționat, erau 37 de grade în camere ziua. Dar nu aveam voie pe vremea aceea să ne plângem de ceva, să facem valuri.

Băieții erau supărați că nu primiseră nici diurna, care era și mică. Vreo 250 de dolari pe toată durata turneului final… Mai erau și cei care încercau să-i convingă pe jucători să rămână în străinătate, deci cam în asemenea condiții am jucat la acel Euro, care era foarte puternic. Gândiți-vă că erau calificate doar 8 echipe, România printre ele, noi ieșind dintr-o grupă infernală cu campioana mondială en-titre Italia, cu Suedia, cu Cehoslovacia”.

„Il Luce” la 50 de ani, în jurul anului 1995

Cum i-a venit ideea de a forma Brescia Romena

Vârsta de aur, 50 de ani, v-a prins oarecum la Brescia, care nu traversa o perioadă prea bună.

– Serie B este un campionat teribil, mult mai greu decât prima divizie. Serie A era campionatul președinților de club, al patronilor și depindea de posibilitățile lor financiare. Pornind de la Agnelli, la Berlusconi, la Moratti, la toți din campionat. Echipele aparțineau unor grupuri economice de interese. Fiecare patron avea afacerile lui. Serie B este campionatul antrenorilor, al tacticii, al pregătirii.

Cum s-a născut Brescia Romena?

– Am decis să fac această echipă cu români pentru că era deja o modă în Italia. Olandezi la Milan, nemți la Inter, brazilieni la Roma, uruguayeni la Cagliari, argentinieni la Napoli, ruși la Foggia. Am început bine primul sezon de Serie A, dar după câteva etape au început să dea în noi. Au fost 10 meciuri la rând când am luat roșu, cu Milan pe Răducioiu a fost dat afară în minutul 5… Să știi că acea Brescia Romena a avut efecte directe în țară. Foarte mulți italieni din Brescia au venit să investească în România! Din păcate am retrogradat după acel meci de baraj cu Udinese, când toți au fugit de penalty, l-au lăsat pe Răducioiu, care l-a ratat. Chiar aveam atunci un traiect extraordinar.

„A trebuit să mă lupt cu Corioni ca să-l lase pe Hagi la Barcelona”

De ce ați rămas așa de mult timp la Brescia, aproape 5 ani?

– Pentru că m-am simțit foarte bine. Aducerea lui Gică Hagi a fost foarte importantă. Vorbisem cu el și nu se simțea bine la Real Madrid, l-am convins, așa că a decis să vină în Italia. La Brescia a fost primit ca un Dumnezeu și de fapt așa i-a rămas imaginea și acum. Hagi și Baggio sunt considerați cei mai importanți jucători din toată istoria clubului. Gică prinde o formă excelentă în al doilea sezon, dovadă și Mondialul din 1994, apoi a trebuit să mă lupt cu Corioni ca să-l lase să plece la Barcelona.

Gică mai avea contract, nu?

– Mai avea doi ani de contract cu Brescia, construisem totul în jurul lui. Corioni l-a lăsat, dar eu am avut de suferit. Profitând de prezența lui Hagi, Corioni îmi adusese doar jucători de la Ospitaletto. Conta doar Hagi. Asta m-a și determinat ulterior să abandonez, să fac pasul în spate și să demisionez. Eu am plecat în ianuarie, mult înainte ca echipa să retrogradeze, apropo de a doua retrogradare. Cine a venit după mine, putea să se salveze.

Sunt unii jucători care joacă foarte bine cu un anumit antrenor. Există o chimie, mi s-a întâmplat și mie cu unii. Uite, de exemplu, Răducioiu! Ce bine a jucat cu mine, la Brescia, a redevenit golgheter. Apoi eu am vorbit cu Capello să-l ia la Milan” – Mircea Lucescu

De ce a falimentat Brescia: „Și-a pierdut sufletul”

Cum ați receptat falimentul recent al Bresciei?

– Brescia s-a desființat pentru că și-a pierdut sufletul. Sufletul era Corioni. A venit Cellino, care fusese în Anglia, la Leeds și la Cagliari. Cellino a venit să câștige bani, nu avea vreo legătură cu orașul. Corioni era în stare să-și dea toată averea pentru echipa asta. L-am și ajutat să vândă mulți jucători, mai ales când am intrat în A, dar banii îi aducea la echipă. Era un industriaș care avea o fabrică și ținea echipa. Nu era de nivelul celor mari, dar punea suflet la Brescia. Și este exact cum am spus mereu: nu este rușinos să retrogradezi, cea mai mare rușine este să falimentezi! Și aici a ajuns, din păcate, Brescia.

Peste tot ca antrenor am fost de partea conducerii. Niciodată nu am ajuns la conflicte și nu m-am opus transferurilor jucătorilor care aveau oferte. Am considerat că, pentru ca o echipă să reziste, trebuie să aibă o sănătate financiară” – Mircea Lucescu

„Il Luce” la 60 de ani, în jurul anului 2005

„Ahmetov dorea să fie fotbalist, a ajuns boxer, apoi s-a făcut patron de fotbal”

În chiar primul sezon la Șahtar, ați luat titlul, al doilea din istoria lor. Se întâmpla în vara lui 2005, când ați împlinit 60 de ani. Au urmat alte 7 titluri la Donețk.

– Am întâlnit un președinte care gândea la fel ca mine. Foarte entuziast, foarte motivat, iubea fotbalul la nebunie. Îmi spunea că-și dorea să ajungă fotbalist și s-a făcut boxer! Ăsta era Ahmetov. Zicea mereu că diferența dintre el și ceilalți este că el face bani pentru fotbal, nu fotbal pentru bani. Are un nivel de inteligență foarte ridicat, dar m-a ascultat și am construit acea echipă. Erau foarte multe lucruri de pus la punct, iar eu am venit cu experiența din campionatele mari.

Cum a fost primul contact cu echipa lui Ahmetov?

– Sincer? Era amatorism la Șahtar! Îmi aduc aminte că la primul meci, jucat la Tavria, a venit un magazioner gras cu un sac mare în spate și l-a trântit în mijlocul vestiarului. Erau tricourile de joc… Am rămas trăznit când am văzut! Marica a și marcat golul victoriei în acel meci de la Simferopol.

Când Marica a vrut să plece de la Donețk la Schalke, l-am ajutat să plece. Își dorea foarte mult să joace în Occident. Îmi pare tare rău pentru el, deoarece putea să mai aștepte. Abia venisem. Avea niște calități extraordinare. Poate altul era traseul lui dacă mai rămânea un an, doi, la Șahtar. Jucătorii trebuie să se ducă acolo unde sunt doriți, nu unde-și doresc ei să ajungă” – Mircea Lucescu

Faza șocantă dinaintea meciului dintre Răzvan și Mircea Lucescu, Șahtar – Rapid 0-1 din toamna lui 2005

„Cu o seară înainte de acea partidă contra Rapidului lui Răzvan m-am întâlnit cu Ahmetov și i-am spus foarte clar că nu pot să pregătesc acel meci. Îmi era imposibil să pregătesc un meci împotriva băiatului meu! Mi-am dat seama că nu pot! Nu puteam să încarc jucătorii. Ahmetov a zis că nu contează. Dar ceea ce m-a supărat a fost o fază de dinainte de meci. Eram în grupă cu Stuttgart, unde antrena Trapattoni, și aveam observatori italieni. Aceștia m-au chemat pe mine și pe Răzvan, alături de arbitri, și ne-au zis să fim atenți ce facem pentru că se pariaseră sume mari de bani pe piața asiatică pe un 3-3 la acest meci. «Cum vă permiteți?», am întrebat. «V-ați uitat la cariera mea?». Aluziile lor m-au enervat, am ieșit și am plecat! Rapid a jucat foarte bine, a învins pe final la mingea aia care l-a lovit pe Srna. Apoi a trebuit să câștig la Rennes, contra lui Loți Boloni. A fost 1-0 și s-a supărat și Loți pe mine. Dar cu acea victorie m-am calificat alături de Răzvan mai departe”.

• 573 de meciuri (395 victorii, 90 de remize, 88 de înfrângeri) a antrenat Mircea Lucescu pe Șahtar Donețk

„Il Luce” la 70 de ani, în jurul anului 2015

„Șahtar a dat la Mondialul din Rusia 6 jucători la naționala Braziliei. Aceasta e cea mai mare mulțumire”

La împlinirea a 70 de ani, sunteți tot la Donețk, echipa la care ați stat 12 ani.

– Între timp, în 2014, fusese nenorocirea cu intrarea rușilor în Crimea. A trebuit să plecăm din Donețk și am găsit un teren de antrenament în Kiev. Ne urcam în avion și jucam pe unde puteam. Ahmetov a făcut o bază la Kiev, ca la Pro Rapid, pe un teren dezafectat, în doar două luni! Nu aveam nici unde să ne dezechipăm la început. Apoi am adus de la Donețk la Kiev inclusiv îngrijitorii de teren. Cea mai frumoasă poză a fost când am luat titlul, după meciul cu Zoria, și erau în fotografie inclusiv îngrijitorii de teren!

Ați avut probleme ulterior cu impresarii care doreau să vă ia jucătorii brazilieni din cauza tensiunilor din Ucraina.

– Mari probleme! La 2 noaptea erau în hotel în Elveția, unde eram în cantonament, și le spuneau să nu se mai întoarcă în Ucraina că-i scot ei liberi de contract. Le-am zis jucătorilor să plece dacă asta doresc, nu vor primi niciun fel de dezlegare, și eu îmi voi construi altă echipă. Au plecat doar doi, Douglas Costa și Alex Teixeira. Dar mulțumirea mea cea mai mare nu au fost titlurile cu Șahtar, ci faptul că, în 2018, la Mondialul din Rusia, șase jucători din naționala Braziliei erau de la echipa mea, de la Donețk! Ei mă sună în continuare. Jadson îmi zice tată și acum!

În cariera mea de 12 ani la Șahtar, am schimbat vreo 12 antrenori la Dinamo Kiev. De aceea nu mă suportau fanii de acolo când am mers la Kiev” – Mircea Lucescu

„Mi-a făcut niște zile de naștere incredibile. Aducea invitați de la București cu avion privat”

Dacă tot nu ați avut zile de naștere de pomină în copilărie, știu că Ahmetov vă organiza mereu ceva deosebit pe 29 iulie.

– Așa este. Mi-a făcut niște zile de naștere incredibile. Omul ăsta a fost ceva de poveste. Veneau și președinți de țară, pfff… Îmi aducea la Donețk invitați cu avion privat de la București, de la Chișinău. Au venit să cânte la ziua mea formația ASIA, apoi „Zdop și Zdup”, Anna Lesko, numai unu și unu. Ahmetov îi spunea lui Arcadie (n.r. – Zaporojanu) și el rezolva tot.

Vă vine în minte acum un cadou deosebit din partea familiei?

– În general eu refuz să primesc cadouri. O chestie mică, da. Nici nu mă simt în largul meu când e lume multă. Mă simt jenat, mă simt puțin stingher… Nici la nunți, la petreceri, nu sunt ok. Pentru că viața mea a fost concentrată numai pe fotbal, poate de-asta…

Unde vă vedeți peste 10 ani, la 90 de ani?

– Pe banca unei echipe, dar la o echipă de club, nu selecționer! Vreau să am zilnic contact cu jucătorii, să-i pregătesc, să-i învăț. Satisfacția mea cea mai mare este să-i văd cum se dezvoltă și asta nu mai pot face la echipa națională. Îmi lipsește adrenalina de fiecare zi a antrenorului!

Sănătate multă, nea Mircea!

Nu am putut să reușesc mai multe în fotbalul turc, deși mi-am dorit, pentru că ei încearcă doar lovituri de imagine, nu să crească tineri de viitor. La echipa națională am dorit să întineresc echipa, pentru că era îmbătrânită și am reușit, dar nu am avut mai mult timp. A fost o chestie de orgoliu la turci. I-am debutat pe Demiral, pe Zeki Celik care a ajuns acum la Roma de la Lille, pe Muldur, pe care l-am găsit în liga a doua austriacă. Iar noua națională a Turciei arată bine acum” – Mircea Lucescu

Carte de vizită

Mircea Lucescu, jucătorul

Dinamo (1963-1965), Știința București (1965-1967), Dinamo București (1967-1977), Corvinul Hunedoara (1977-1983).

• 362 de meciuri și 78 de goluri a avut Mircea Lucescu în prima ligă

Mircea Lucescu, antrenorul

Corvinul (1978-1982), România (1981-1986), Dinamo (1985-1990), Pisa (1990-1991), Brescia (1991-1996), Reggiana (1996), Rapid (1997-1998), Inter Milano (1999), Rapid (1999-2000), Galatasaray (2000-2002), Beșikțaș (2002-2004), Șahtar Donețk (2004-2016), Zenit St. Petersburg (2016-2017), Turcia (2017-2019), Dinamo Kiev (2020-2023), România (6 august 2024-?)

• 1.669 de meciuri are Mircea Lucescu ca antrenor: 127 (Corvinul), 198 (Dinamo), 28 (Pisa), 180 (Brescia), 12 (Reggiana), 112 (Rapid), 106 (Galatasaray), 89 (Beșiktaș), 573 (Șahtar Donețk), 41 (Zenit St. Petersburg), 17 (naționala Turciei), 118 (Dinamo Kiev), 68 (naționala României)
• 303 meciuri a antrenat Mircea Lucescu în competițiile internaționale, mai mult de jumătate (152) fiind în Liga Campionilor!

Sursa: Mircea Lucescu, interviu eveniment 80! „La 90 de ani mă văd tot pe bancă. Dar la o echipă de club, nu selecționer!” – Fanatik.ro