Interviu exclusiv cu reputatul ziarist Marius Mitran, acum la LPF, despre cariera sa jurnalistică, o iubire alb-albastră, Universitatea Craiova Maxima și regretatul Ilie Balaci.
O iubire alb-albastră i-a purtat pașii în presa de sport, cu o tușă – nu fotbalistică, ci inspirațională – inconfundabilă, de scriitor, nu doar ziarist. Foaia sa de parcurs, de pe „Centralul” craiovean la LPF, într-un savuros interviu, cu reperele de bază Universitatea Craiova, de la Maxima la… zi și atât de regretatul Ilie Balaci…
Marius Mitran, replay fanatik, între Universitatea Craiova Maxima și Ilie Balaci. Foaia sa de parcurs de pe „Centralul” craiovean la LPF
Marius, ce evenimente sportive au marcat anul în care te-ai născut?
– 1967 nu a fost nici un an cu Jocuri Olimpice, nici vreunul care să găzduiască un turneu final de Campionat Mondial, competiții esențiale, dacă admiți expresia. Dar e anul în care Rapid București devine pentru prima oară în istorie campioana României, iar Ion Oblemenco, la primul sezon în tricoul Universității Craiova, cucerește primul din cele patru titluri de golgheter al țării. E, de fapt, și primul trofeu major trecut în dreptul Științei. Altfel, e și anul în care în premieră o echipă britanică reușește să câștige Cupa Campionilor Europeni la fotbal. Surpriză, ea nu e una din Anglia, ci din Scoția, Celtic Glasgow. Cu un fotbalist uriaș, extrema dreaptă Johnston, care devine și personaj în romanul „F” al lui Dumitru Radu Popescu, o carte care avea să mă marcheze după o vreme.
Ai făcut fotbal sau alt sport în copilărie? Dacă da, de ce ai renunțat?
– Am jucat fotbal, bineînțeles. Cum am făcut „generala 15”, pe Strada Școlii Floreasca, la trei minute de Dinamo și cum eram în echipa școlii, m-am dus, cu mulți din clasă , la 12-13 ani, la Dinamo. La profesorul Piți Varga. Am luat lejer selecția. Tata a aflat, însă, și m-a retras imediat, deși îl admirase pe Piți Varga în tinerețe. Așa că am fost legitimat fix trei zile. Tata a zis că nu poate suporta ca fiul lui să îmbrace tricoul lui Dinamo. Cum Craiova era departe, a zis să mă țin de învățătură. „Niciodată, Dinamo, tată!”, așa a zis.
„Tata a făcut infarct la bara lui Crișan din returul cu Benfica, mama l-a salvat”
Care este prima amintire de pe un stadion? Cine te-a dus prima dată pe stadion?
– Prima amintire în toate amănuntele de pe un stadion este cea din Ziua Copilului a anului 1975. Tata mi-a cumpărat o minge de fotbal și am mers împreună la România – Scoția, pe un „23 August” arhiplin. Aveam 8 ani. Țin minte tot meciul, golurile lui Dudu Georgescu și Mc Queen, ambele cu capul, Dudu din centrarea lui Zoli Crișan. Ratarea uriașă a lui Dobrin o văd și acum perfect, lumea, țâșnitorile cu apă, coifurile pe capetele oamenilor. De fapt, mai fusesem la un meci, la Craiova, cu un an înainte, cu Jiul, dar nu țin minte nimic din meci, doar că era lume multă și că mi-era frică să nu mă pierd…
Ai fost pe stadion la returul primei semifinale europene a fotbalului românesc, Universitatea Craiova – Benfica? …Sau unde erai?
– Nu am fost pe „Central” la Craiova – Benfica Lisabona, în 20 aprilie 1983. Eram cu tata acasă, la Otopeni. Tata a zis „Măcar să ne calificăm și să ne pară rău că nu am fost acolo… Mergem la finală!”. E meciul în care tatăl meu a făcut infarct la bara lui Crișan, mama l-a salvat, că era lângă el atunci. Am fost, în schimb, 40 de ani mai târziu, în primăvara trecută, când Craiova Maxima a sărbătorit patru decenii de la prima semifinală din istoria fotbalului românesc. Am fost, în 2023, singurul ziarist pe care Craiova Maxima l-a luat în autocar și la dineul oficial, la pozele oficiale de pe treptele Universității din Craiova, acolo unde și eu am fost student, la „Filologie”, înainte de Revoluție, apoi pe gazonul de pe „Ion Oblemenco”, alături de ei, în fața a 30.000 de oameni. Apoi, am făcut o emisiune, în acea seară, din vestiarul Științei, pentru Betano, cu Aurel Țicleanu. Fotografia de la Universitate, cu Craiova Maxima, de anul trecut, și eu lângă ea, doar eu, e cea mai importantă victorie a vieții mele. Și filmul „Balaci”.
Ce alt sport mai „consumi”? La care măcar te uiți la TV…
– Mă uit la toate sporturile. Am fost, totuși, redactor, chiar șef, uneori, la ziare și reviste de sport. Glumesc! Tenisul, handbalul, ciclismul și rugby-ul îmi plac mult.
„Am o anumită credință că nu e inutil ce scriu, dar talent nu știu dacă am”
De unde talentul la scris? Dar memoria enciclopedică de la cine o moștenești?
– Nu cred că am talent. Am o anumită credință că nu e inutil ce scriu, dar talent nu știu dacă am. Sper că nu am, altfel ar fi trebuit să fac mai mult în viață… Memoria o am de la mama. Ca și ea, și eu aș vrea mai degrabă să uit multe, decât să le țin minte. Dar și tata avea o memorie uluitoare. Deci, de la amândoi.
Când te-ai decis să devii ziarist? De ce? De la… cine?
– M-am hotărât să scriu la ziar în 1992, dar am debutat abia anul următor, la „Ora”, cotidian condus la ora aceea de Nicolae Cristache. O colegă de grupă, de la „Litere”, Miruna Niculae, care scria acolo, m-a luat de mână, de-a dreptul, și m-a dus în redacția „Ora”. Mă tot vedea la cursuri cu ziare de sport pe pupitru și m-a întrebat de ce nu vreau să fac și niște bani din pasiunea asta. Nu am crezut că se poate, i-am zis, și ea a râs: „Păi, hai cu mine!”. M-am dus cu ea în ziua aia de noiembrie 1992 și așa a început această povară. Uneori, dulce. Deseori, îngrozitor de amară. Nu zâmbi, că știi foarte bine și tu că așa e…
Ai avut un idol… un exemplu… un model, alege tu termenul, în jurnalism?
– Nu am avut nici un model în presă. Adrian Păunescu mi-a plăcut, Marin Preda și mai mult, dar ei nu erau publiciști, erau genii în literatura pe care o iubeam și eu. Ioan Chirilă și Ion Cupen mi-au plăcut, am lucrat mulți ani cu ei, dar erau prea mari ca să îți imaginezi că ar putea fi modele. Îi admiram și atât. Abia acum, la bătrânețe, am un idol în presă. E vorba de Patricia Cazon, de la cotidianul „AS” din Madrid. Scrie fabulos!
Unde ai „semnat” primul articol? Despre ce a fost?
– În ziarul „Ora”, în 1993. Era despre Dorin Mateuț. Văzusem la TV un meci de-al lui cu o seară înainte și Leo Badea m-a întrebat dacă mă încumet să scriu câteva cuvinte. M-am încumetat, cu ceva emoție, și asta a fost!
„Ca patron de ziar, Dumitru Dragomir era… povestitor!”
Cum ai ajuns la „Sportul românesc” al lui Dumitru Dragomir?
– În 1995 toamna… Nu râde, chiar așa a fost! Ovidiu Ioanițoaia m-a cerut, eram la „Gazeta Sporturilor” condusă de Ioan Chirilă. Ovidiu mă citise, mă văzuse, nu știu, nu l-am întrebat nici până azi de ce m-a chemat… o să-l întreb, poate…. dar mai contează?
Cum era „patronul” Dumitru Dragomir? Se băga peste redacție să impună sau să interzică articole despre prietenii… sau dușmanii din fotbal?
– Ca patron de ziar, Dumitru Dragomir era… povestitor! 😊 Nu intervenea în textul nimănui, dar mai sugera, cu haz, tot felul de idei. Era gură mare. De altfel, nici nu avea cum interveni, Ioanițoaia ne apăra pe toți ca o cloșcă puii. O fi vrut Dragomir să facă unele intervenții, nu știu, dar Ioanițoaia era „greu” de tot… Mie nu mi-a schimbat o virgulă!
Everestul carierei tale în presă? Dar… prăpastia?
– Everestul? Fără îndoială, în presa scrisă, când am fost redactor șef adjunct și totodată editorialist la „Prosport”. În televiziune, nu-i discuție, ca invitat permanent la „Replay”, timp de 14 ani, la Televiziunea națională. În radio, la Sport Total FM, în echipa fondatoare a postului, în care am fost, ca și în echipa primului număr de la „Prosport”. Cel mai rău? Nu mi-a fost niciodată rău în presă. Deși mi s-au făcut rele. Am supraviețuit.
Care a fost… care este genul jurnalistic preferat?
– Cel mai mult mi-au plăcut cronicile de meci. Apoi reportajele. Pe trei, editorialul.
Presă scrisă… ce a mai rămas din ea… presă online sau emisiuni TV? Le-ai făcut pe toate, care îți place cel mai mult?
– Presa scrisă mi-a plăcut cel mai mult. Când erau tipărite articolele…. și foșneai ziarul între degete…
Ce-ți place mai mult: să conduci o emisiune TV de sport sau să fii invitat?
– Să fiu invitat. Dar depinde mult și de realizator. Enorm depinde.
„Pe Marian Olaianos, realizatorul, l-a bufnit plânsul și niciunul nu am mai reușit să continuăm emisiunea…”
Care a fost cel mai delicat moment din fața camerei de filmat? Evident live…
– O emisiune „Replay” din 2011, după dezafilierea Universității Craiova, când, după monologul meu din debut, pe Marian Olaianos, realizatorul, l-a bufnit plânsul și niciunul nu am mai reușit să continuăm, secunde lungi. Eram în direct, desigur, emisiunea e și acum pe YouTube, se poate vedea scena…
Dar cel mai vesel?
– La Pro TV, la „Procesul etapei”, în primăvara lui 1999, când Radu Banciu l-a imitat pe Mircea Lucescu și l-a lăsat mască pe Țiți Dumitriu că se întoarce la Rapid de la Inter Milano. Îți aduci aminte, erai acolo… „Și eu ce fac, Mircea?!”… Eram acolo, cu Ovidiu Ioanițoaia și ne-am prăbușit brusc! De râs!
Cu cine ți-ai dori să faci un interviu? Fără să punem bariera „dacă se poate”… Ipotetic… Din toată lumea…
– Mi-aș dori să fac un interviu cu Diego Pablo Simeone, unicul „Cholo”. Ar fi un vis.
„Universitatea Craiova însăși este cea a lui Mihai Rotaru. Și FCSB este Steaua”
Mai este cazul să te întreb care a fost prima echipă cu care ai ținut? Câți ani aveai când te-ai molipsit cu microbul ăsta?
– Nu are rost să întrebi, că știi: cu Universitatea Craiova. Since 1973. De 51 de ani. Aveam 6 ani, nu eram încă la școală. Am 57 azi…
Acum cu care „Universitate” ții, a lui Mititelu sau a lui Rotaru?
– E un răspuns foarte simplu pentru mine și, cred, pentru toți suporterii Universității. Cu Universitatea Craiova însăși, cea a lui Mihai Rotaru, cum spui tu, cea de pe treptele instituției de învățământ de care am amintit. Cea care chiar astfel se numește.
Crezi că se vor uni vreodată cele două echipe din Craiova? Ce ar trebui să se întâmple ca să producă „minunea”?
– Universitatea Craiova nu se va uni niciodată, în veacul vecilor, cu nicio altă echipă. De 76 de ani trăiește astfel, altele sunt „minunile” din existența sa! De cu totul alt gen!
De „afară” ai o echipă la inimă?
– Sigur că am, de mai bine de un deceniu sunt chiar socio Atletico de Madrid!
Este FCSB Steaua? Sincer, nu… diplomatic! Ai curajul opiniei…
Extremele trăirilor de suporter
Cea mai dragă amintire legată de fotbal? De pe stadion sau din fața televizorului…
– Primăvara lui 2023, cu Craiova Maxima, la Universitate și pe stadionul „Ion Oblemenco” arhiplin. Apoi, când Universitatea Craiova m-a făcut ambasador al clubului, în 2022, tot pe Ion Oblemenco. Și când galeria Rapidului, Peluza Nord, m-a premiat cu o plachetă pe un Giulești arhiplin, tot în 2022. Ca meci, cel mai drag, dur și impresionant rămâne Universitatea Craiova – Dinamo 1-0, în 5 noiembrie 1989. 19 ani mai târziu, exact în aceeași zi, tatăl meu, care a fost cel mai mare suflet de lângă această echipă, a murit. Peste alți doi ani, în exact aceeași zi, Adrian Păunescu a murit…. (face o pauză, strivește o lacrimă în colțul ochiului, se scutură de amintirile grele și continuă…) Există și o ediție a emisiunii „Replay” (n.r. – pe care o găsiți pe YouTube, n-o ratați că nu știți ce pierdeți, indiferent cu ce echipă țineți…), pentru care trebuie să-i mulțumesc lui Marian Olaianos, dedicată acelui meci fabulos, de neimaginat și de neegalat vreodată în amintirea mea. Și o poveste publicată inițial de revista Fanatik, acum 13 ani, pentru care trebuie să-i aduc mulțumiri lui Horia Ivanovici.
Dar cea mai dezagreabilă, ca să nu zic cea mai tristă…
– Cea mai tristă sunt, de fapt, două, trăite de pe stadion. Finalele UEFA Champions League pierdute de Atletico Madrid în fața Realului, la Lisabona, în 2014 și la Milano, în 2016. Prima, în ultima secundă, a doua la lovituri de departajare. Cu un gol marcat de Sergio Ramos din ofsaid și cu un penalty ratat de Griezmann. Apoi, ultimul, la seria de 11 metri, de Juanfran. La televizor, etern va fi Craiova – Benfica 1-1, o tristețe infinită.
„«Gooool Ilieee Baaaalaaaciii!»… Cum să le dai gol cu capul englezilor, din corner?!”
Aveai 12 ani când Universitatea Craiova elimina pe Leeds United în Cupa UEFA, performanță în premieră românească în fața unei echipe din Anglia… Ce-ți mai amintești de atunci?
– Tot meciul cu Leeds mi-l amintesc. Eram la televizor, cu tata. Dădusem teză la matematică în dimineața aia. Meciul a fost în cuplaj la TV cu Dinamo – Eintracht, iar noi locuiam, cum am mai spus, la trei minute de stadionul Dinamo. Evident, eram la televizor! Știu, am mai povestit la „Replay”, când s-a intrat în direct, comenta Eftimie Ionescu, cu care aveam să fiu coleg de birou peste exact 15 ani, dribla unul pe toată lumea. Blond. Și eu, și tata am fost convinși că e englez. Nea Mache nu zicea nimic. După ce blondu’ a și marcat, cu capul, a strigat: „Gooool Ilieee Baaaalaaaciii!”… Noi tot credeam că e de la Leeds, cum să le dai gol cu capul englezilor, din corner?! De altfel, peste ani, când am făcut filmul cu Ilie, în Kuweit, am stat o săptămână la el acasă, i-am povestit senzația aia. A râs de mine!
„De 40 de ani, în fiecare noapte, nu adorm fără să spun în gând cea mai bună echipă din lume: Lung – Negrilă, Tilihoi, Ștefănescu, Ungureanu – Țicleanu, Donose, Balaci – Crișan, Cămătaru, Cârțu”
Care este „cea mai bună echipă din lume” din toate timpurile în sufletul tău?
– Universitatea Craiova. De 40 de ani, în fiecare noapte, nu adorm fără să o spun în gând: Lung – Negrilă, Tilihoi, Ștefănescu, Ungureanu – Țicleanu, Donose, Balaci – Crișan, Cămătaru, Cârțu. Plus Boldici, Ciupitu, Purima, Beldeanu, Geolgău, Irimescu și Adrian Popescu. Dar Geolgău, Irimescu și Beldeanu au jucat mai mult ca titularii, ce zici de asta?!
Podiumurile lui Mitran
Care este pentru tine TOP 3 cei mai buni fotbaliști din lume, acum? Dar all time?
– Grea întrebare. Să încerc, totuși, un răspuns… extrem de subiectiv, desigur! Acum…
1. Antoine Griezmann – o flacără ambulantă
2. Koke – echilibrul lumii
3. Rodri – mintea lui Guardiola
…Și all-time:
1. Maradona – geniul absolut
2. Johann Cruyff – inteligența supremă
3. Garrincha – definiția driblingului
Și de la noi?
– Dintotdeauna…
1. Ilie Balaci – geniu
2. Gheorghe Hagi – viziunea
3. Nicolae Dobrin – fenta
Iar de azi:
1. Alex Mitriță – imprevizibil
2. Nicolae Stanciu – lucid
3. Răzvan Marin – devotament
Dar antrenori?
– Antrenori români de acum:
1. Mircea Lucescu
2. Gheorghe Hagi
3. Constantin Gâlcă
…Și all time, la noi:
1. Angelo Niculescu
2. Valentin Stănescu
3. Emerich Jenei
…Iar dintre străini:
1. Diego Pablo Simeone
2. Pep Guardiola
3. Jurgen Klopp
„«Cholo» e Zorro cel adevărat, Alain Delon a fost doar zâmbetul lui”
Cum ar arată acum weekend-ul perfect pentru tine?
– Weekendul perfect este la munte, la Cota 2000, eventual. Pe munte, de fapt, oriunde. Cu soția mea și cu fiul meu, deși el e mai greu de convins să vină cu noi, are deja 30 de ani, are treburile lui.
Unde visezi să-ți petreci… pensia? 😊
– În Spania mi-ar plăcea să-mi trăiesc pensia. La meciurile lui Atleti, la mare, în parcul Retiro, la Prado, oriunde, dar în Spania să fie! Aupa Atleti Siempre!
Cine ți-ar fi plăcut să fii dacă nu erai Marius Mitran?
– Grea întrebare, cea mai grea. Mi-ar fi plăcut să fiu „Cholo” Simeone. Zorro al meu. De fapt, „Cholo” e Zorro cel adevărat, Alain Delon a fost doar zâmbetul lui. Și ochii mascați de banda aceea neagră. Da, „Cholo” Simeone! Sau, naiba știe, Mircea Daneliuc! Ori Liviu Ciulei!
- „Mircea Lucescu la națională este echivalentul Renașterii italiene”
- „Ca «Replay» nu a fost nimic mai emoționant în viața mea. De altfel, filmul «Balaci» în aceeași echipă «Replay», scris de mine, e cel mai de sus punct al carierei mele. Îi mulțumesc lui Ilie, pentru că a existat, și lui Marius Tucă pentru că a determinat ideea facerii filmului!”
- „Dinspre Liga Profesionistă de Fotbal presa de azi se vede așa cum e: inegală, subiectivă, uneori nedreaptă, dar foarte vie și colorată. Diversă, rapidă, enervantă, eterogenă, explozivă, lucidă, dar, mai ales, extrem interogativă!”
- „Mi-ar fi plăcut să fiu actor. Regizor de film sau de teatru. Mai degrabă de teatru, cred. Am și încercat să dau la IATC, în 1987”
