Într-o după-amiază liniștită, Linda, soacra mea, se aplecă deasupra pătuțului lui Noah, studiindu-l cu o privire critică pe care ajunsesem să o detest.
— Știi, Amy, nu văd deloc trăsăturile lui Eric în el, spuse ea, examinându-l atent pe Noah. Nu are ochii familiei noastre. Sau nasul. Sau… nimic, de fapt.
Am inspirat adânc, numărând până la zece în gând, așa cum îmi recomandase terapeutul.
— Are doar trei luni, Linda. Bebelușii se schimbă mult pe măsură ce cresc.
— Hmm, mormăi ea. Presupun că unii copii seamănă mai mult cu familia mamei. Deși, în acest caz…
Lăsă cuvintele să plutească în aer, insinuând îndoiala.
M-am concentrat pe împăturirea hăinuțelor mici ale lui Noah, încercând să ignor tremuratul mâinilor mele, provocat de furie. Soțul meu, Eric, se afla în acel moment undeva în Antarctica, conducând o expediție de cercetare care îl ținea departe de casă timp de luni de zile. Într-un fel, absența lui o făcuse pe Linda și mai îndrăzneață în acuzațiile ei.
— Ți-am povestit vreodată despre fiul prietenei mele, Sharon? continuă Linda, așezându-se în balansoar ca și cum ar fi fost al ei. Bietul de el a aflat după douăzeci de ani că soția lui mințise în legătură cu copiii lor. Testele ADN au demonstrat că nici măcar nu erau ai lui. Îți poți imagina?
— Nu, Linda, nu-mi pot imagina, am răspuns sec. La fel cum nu-mi pot imagina de ce tot aduci în discuție astfel de povești.
— Oh, doar încerc să port o conversație, draga mea, spuse ea. Deși este interesant cât de defensivă devii.
În acea noapte, după ce în sfârșit a plecat, am simțit nevoia să verific camera lui Noah. Ceva părea în neregulă. Fie că era instinct matern sau doar ani de experiență cu intrigile Lindei, știam că făcuse ceva.
Am căutat prin sertare, am verificat sub pătuț și, în cele din urmă, am decis să golesc coșul de gunoi. Atunci am găsit ceva care mi-a provocat un fior pe șira spinării: o cutie goală de kit pentru test ADN.
Mâinile îmi tremurau în timp ce o ridicam. Nu-mi venea să cred că Linda chiar făcuse asta. Luase o mostră de ADN de la fiul meu fără știrea sau consimțământul meu. Cum îndrăznise?
Aș fi putut să o confrunt imediat. Aș fi putut să-l sun pe Eric în Antarctica. Dar nu am făcut-o. Pentru că, spre deosebire de Linda, știam exact cine este tatăl lui Noah. Și, mai important, voiam ca Eric să se ocupe personal de această situație.
Așa că am așteptat.
O săptămână mai târziu, Linda a organizat ceea ce ea numea o „mică reuniune de familie” pentru a coincide cu întoarcerea lui Eric. Știam exact de ce făcuse asta.
— Bine ai venit acasă, dragule! Linda aproape că alergă spre Eric când acesta intră, încă arătând obosit după zborul lung. Avem atât de multe de discutat.
— Mamă, pot măcar să-mi las bagajele jos mai întâi? râse Eric, oferindu-mi un sărut rapid în trecere. Bună, iubito. Unde e Noah?
— Doarme sus, am răspuns, strângându-i mâna. Se va trezi în curând.
Linda nu părea dispusă să aștepte.
— Eric, dragule, îmi pare atât de rău, nu am vrut niciodată să te rănesc, dar trebuie să știi adevărul.
Eric se încruntă. Linda scoase dramatic un plic și i-l întinse.
— Am folosit o mostră de-a mea și una de-a lui Noah și am făcut un test ADN cât ai fost plecat. Dragule, Noah nu este fiul tău.
Un val de șoc străbătu încăperea. Dar ceea ce spuse Eric după aceea mă zgudui și mai tare.
Eric oftă, frecându-și fruntea.
— Știu, mamă… știu că Noah nu este nepotul tău.
Linda clipi, confuză.
— Păi, bineînțeles! Pentru că nu este fiul tău!
Eric inspiră adânc, apoi o privi direct.
— Nu, mamă. Noah ESTE fiul meu. Testul nu a fost greșit. Noah într-adevăr nu are nicio legătură cu tine. Dar nu din cauza mea.
În acel moment, Eric se întoarse spre tatăl său, care stătea într-un colț, palid ca varul.
— Tată, să…?
Atunci am înțeles ce voia să spună Eric. Dar CUM?!
Această revelație neașteptată a zguduit întreaga familie, aducând la suprafață secrete îngropate de mult timp și forțându-ne pe toți să ne confruntăm cu adevăruri dureroase despre trecutul nostru.
