Gest emoționant al unui taximetrist. Alexandru ieșea din clădirea parcului auto cu privirea pierdută, umerii aplecați sub greutatea unei decizii care îi schimbase viața într-o clipă. Picăturile reci ale ploii îi îngreunau pașii deja nesiguri, iar realitatea cruntă a situației sale îi alerga prin minte ca un film stricat. Apartamentul modest, facturile neachitate, ratele restante la împrumutul mașinii – toate păreau acum piedici insurmontabile.
Gest emoționant al unui taximetrist
„De ce am oprit? De ce nu mi-am continuat drumul?” gândea el obsesiv, deși răspunsul îl știa prea bine. Nu putea să ignore o femeie însărcinată, singură, abandonată sub cerul plumburiu al Bucureștiului.
Ajuns acasă, apartamentul lui rece și întunecos părea să-l acuze tacit pentru decizia luată. Petele de igrasie de pe pereți păreau mai mari, mai amenințătoare. Se așeză pe canapeaua uzată, acoperindu-și fața cu mâinile într-un gest al disperării și oboselii.
Sunetul telefonului îi întrerupse gândurile. Era Mircea, prietenul și colegul său:
— Ce s-a întâmplat, frate? De ce te-a dat afară Vochin?
Alexandru oftă adânc înainte să răspundă:
— Am luat o femeie însărcinată din stradă. Tocmai fusese eliberată din penitenciar.
Mircea fluieră lung, surprins:
— Știi cât e de paranoic șeful după ce au fost atacați doi dintre șoferii noștri luna trecută. Nu acceptă riscuri.
— Nu puteam s-o las acolo, era singură și ploua torențial…
— Mereu ai avut suflet bun, frate, prea bun pentru meseria asta. Hai că încerc să te ajut. Vorbesc cu cineva să-ți găsească ceva temporar.
Dimineața următoare îl găsi pe taximetrist treaz devreme, cu stomacul strâns de griji. Ieși hotărât să caute de muncă, însă cu doar opt clase și o singură experiență – aceea de taximetrist –, ușile păreau să se închidă înainte chiar să apuce să bată la ele. Până la prânz, acumulase deja cinci refuzuri categorice.
Spre după-amiază, în timp ce stătea într-un parc numărându-și ultimele bancnote, telefonul îi sună din nou. Număr necunoscut. Ezită un moment înainte să răspundă:
— Alexandru Dumitru? întrebă o voce sobră.
— Da, eu sunt.
— Sunt Victor Stănescu, avocat. Trebuie să discutăm urgent. Vă pot întâlni peste jumătate de oră la cafeneaua de pe Bulevardul Unirii?
Intrigat și neliniștit, taximetristul acceptă. Avocatul îl aștepta deja, elegant și sobru, emanând o autoritate ce impunea respect instantaneu. —
Reprezint familia Ionescu, mai exact pe doamna Ioana Ionescu.
Alexandru simți o strângere în piept:
— Femeia de ieri…
— Da, confirmă avocatul. Mi-a povestit despre gestul dumneavoastră. Înțeleg că v-a creat probleme.
— Nu e vina ei că am fost concediat, spuse Alexandru cu o ușoară amărăciune în glas.
— Familia Ionescu apreciază mult oamenii care ajută în momente grele. Poate vreți să aflați cine este, de fapt, Ioana Ionescu.
Alexandru ascultă cu atenție relatarea avocatului. Ioana provenea dintr-o familie bogată, proprietară a unui imperiu economic important. Fusese condamnată pe nedrept pentru fraudă, într-un complot orchestrat de fostul partener de afaceri care voia controlul total asupra companiei. După cinci ani petrecuți în penitenciar, Ioana fusese achitată în urma rejudecării cazului.
În detenție, viața Ioanei se destrămase complet: soțul divorțase de ea, preluase compania și o lăsase fără nimic. Amenințată cu pierderea copilului încă nenăscut, Ioana fusese abandonată în ploaie chiar de fostul ei soț în seara când Alexandru o găsise.
— Și care e legătura mea acum? întrebă Alexandru confuz.
— Doamna Ionescu dorește să vă ofere un post de șofer personal. Salariu de trei ori mai mare decât la taxi și cazare în vila familiei.
Șocul lui Alexandru era evident. Cu greu putea crede că un simplu gest de bunătate îi putea schimba atât de mult viața.
A doua zi, Alexandru opri în fața parcului auto cu un Mercedes S-Class. Directorul Vochin, șocat și confuz, îl privi coborând din mașină, îmbrăcat într-un costum elegant. Din Mercedes coborî și Ioana Ionescu, elegantă, însărcinată și demnă.
— Domnul Vochin? spuse ea, calmă și sigură pe sine.
— Da… da, sunt eu, bâlbâi acesta.
— Sunt proprietara Ionescu Trading. Am înțeles că sunteți interesați de un contract important cu noi.
Vochin, surprins și uluit, încuviință rapid. Contractul cu Ionescu Trading urma să salveze firma aflată în pragul falimentului scrie roactual.ro. —
Alexandru, fostul dumneavoastră angajat, este șoferul meu personal și va superviza derularea contractului.
Directorul palid convocă rapid ședința în care Alexandru deveni brusc persoana-cheie a companiei. Colegii priveau uluiți întorsătura incredibilă a situației.
Viața lui Alexandru se schimbă radical în următoarele săptămâni. De la apartamentul modest, se mută în vila elegantă a familiei Ionescu. Într-o seară, după ce Ioana revenise de la medic, aceasta îl invită pe Alexandru pe terasă:
— Știi, Alexandru, oamenii care ajută fără să ceară nimic în schimb sunt cei mai valoroși și rari. În închisoare am văzut puține lumini într-un întuneric absolut. Tu ai fost una dintre ele.
— Oricine ar fi făcut la fel, spuse Alexandru modest.
— Nu, nu oricine. Nimeni altcineva nu s-a oprit în acea noapte ploioasă, replică ea cu tristețe în voce.
Contractul cu parcul auto a venit cu condiții clare: cursuri obligatorii pentru șoferi, kit-uri speciale pentru situații de urgență dedicate femeilor însărcinate.
Două luni mai târziu, Ioana aduse pe lume un băiețel sănătos. Alexandru deveni nașul copilului, care primi numele Adrian Alexandru Ionescu.
La botez, foștii săi colegi și chiar Vochin asistau emoționați la momentul care pecetluia lecția supremă: uneori, cea mai mică decizie de a ajuta pe cineva necondiționat îți poate schimba radical și pozitiv destinul.
