Fiul meu a intrat la festivitatea de absolvire îmbrăcat în roșu

A tras aer adânc în piept, de parcă urma să sară într-o apă rece.

— La festivitate… o să port o cămașă roșie.

Am clipit.

— Și? am întrebat, încercând să zâmbesc. Știi că nu contează culoarea.

Și-a mușcat buza.

— Ba contează. Mult.

Atunci am știut. Nu ce urma să-mi spună, dar că era ceva serios, ceva care îl apăsa de mult.

— Andrei, poți să-mi spui orice, i-am spus.

S-a așezat la masă, cu umerii adunați.

— Anul ăsta, la școală… un coleg de-al meu, Radu, n-a mai venit după vacanța de iarnă. Lumea a zis că s-a mutat. Dar nu era adevărat.

Vocea i s-a subțiat.

— Tatăl lui îl bătea. Rău. Într-o seară, Radu a fugit de acasă doar cu ce avea pe el.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— A dormit pe unde a apucat. La un moment dat… a vrut să renunțe de tot.

Andrei a ridicat privirea spre mine, iar în ochii lui era o maturitate care m-a durut.

— L-am găsit la timp. Și n-am spus nimănui. Mi-a fost frică să nu-l trimit înapoi.

— Și cămașa roșie? am șoptit.

— E pentru el. Și pentru alții ca el. Roșul înseamnă că violența din familie nu e ceva ce trebuie ascuns sub preș.

Am simțit cum mi se umezesc ochii.

— Directorul nu e de acord. Nici mulți profesori. Au spus că stricăm imaginea școlii.

— Dar tu?

— Eu am spus că, dacă imaginea e mai importantă decât copiii, atunci imaginea e deja stricată.

În ziua absolvirii, sala era plină. Părinți, profesori, flori, aplauze. Toți elevii purtau alb și albastru.

Când Andrei a intrat, în cămașa lui roșie simplă, s-a făcut liniște.

Șoapte. Priviri. Unii au strâmbat din nas. Alții au înțeles.

A mers drept, cu capul sus.

Când i-a venit rândul să vorbească, directorul a ezitat. Apoi i-a dat microfonul.

— Nu sunt aici să stric o sărbătoare, a spus Andrei. Sunt aici să spun că, printre noi, sunt copii care trăiesc cu frica în casă. Și că tăcerea noastră îi rănește mai tare decât orice palmă.

Sala era mută.

— Curajul nu e gratis. Costă prietenii. Costă liniștea. Costă aplauzele. Dar uneori, costul e singurul lucru care merită plătit.

Când a terminat, nimeni n-a aplaudat imediat.

Apoi, cineva din spate s-a ridicat. O mamă. Apoi încă una. Apoi toată sala.

L-am privit cu lacrimi pe obraji, înțelegând, în sfârșit, că nu l-am crescut doar să supraviețuiască.

L-am crescut să schimbe ceva.

Și în acea zi, fiul meu n-a absolvit doar un liceu.

A absolvit frica.

Sursa: Fiul meu a intrat la festivitatea de absolvire îmbrăcat în roșu – Romania in Povesti