Istoria umanității este un șir nesfârșit de inegalități și nedreptăți. S-au strâns, până astăzi, mii de ani de sărăcie lucie aproape generalizată, de boli mortale, de sclavie declarată sau mascată, de morți inutile în războaie fără rost. Din nefericire, nu a existat absolut niciodată o perioadă în care toți oamenii de pe această planetă să se bucure, simultan, de bunăstare, vieți decente, un prezent și un viitor lipsite de griji.
Și, totuși, cum au putut fi conduse, guvernate, populațiile și popoarele în tot acest timp? Destul de simplu: prin forță, adeseori prin teroare, dar mai ales prin exploatarea naivității generale și prin promisiuni cu termen foarte îndelungat de aplicare. Religiile au jucat un rol extrem de important în această supunere aproape necondiționată a omenirii. Promisiunea reîncarnării sau răsplata unei vieți eterne îmbelșugate după moartea pământească au fost unele dintre cele mai eficiente instrumente de manipulare colectivă .
Dar părea că am depășit de multă vreme această fază. I se atribuie lui André Malraux o frază folosită de cei religioși: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Malraux însuși a pus lucrurile la punct, lămurind că n-a vorbit despre religiozitate, ci despre spiritualitate.
Oricum, până azi, când terminăm primii 25 de ani, putem spune că acest secol este orice numai religios nu. E drept, mai există încă fanatici capabili să se arunce în aer convinși că, așa cum le spune religia lor, după moartea ca martiri îi așteaptă o viață de belșug în compania a zeci de virgine. Dar, în general, la nivel planetar, oamenii nu mai pot fi convinși să accepte privațiunile prezentului cu speranța că, după moarte, vor ajunge în rai, unde îi așteaptă doar desfătări de toate felurile.
După cel de-al II-lea Război Mondial, Europa Occidentală și continentul Nord-American au cunoscut o epocă de prosperitate fără precedent. Oamenii au înțeles că democrația și libertatea le pot aduce o viață mai bună azi, mâine, poimâine, și nu după ce au ajuns la doi metri sub pământ. Nici Japonia sau Australia n-au dus-o deloc rău.
Toate acestea au fost posibile, în mare parte, pentru că raportarea conducătorilor la propriile popoare s-a schimbat radical. Este o diferență enormă între un monarh ereditar, care știe că nu va da socoteală decât în fața unui judecător despre a cărui existență nu suntem neapărat siguri, și un politician contemporan, care știe că are 4, maxim 5 ani până trage linie sub realizări, promisiuni onorate sau neonorate.
Pentru a-i convinge pe oameni, în zilele noastre, să te urmeze ca lider, trebuie să oferi motive raționale. Trebuie să vii cu mai mult decât amenințarea chinurilor veșnice ale iadului sau belfereala eternă a raiului. Mai ales că informația circulă mai rapid ca niciodată. Nu mai poți folosi religia ca amăgire a unui viitor postum îmbelșugat, în schimbul privațiunilor de astăzi, când oamenii văd cu ochii lor cum preoții cei mai mari în rang se lăfăie în lux. Nu le poți pretinde oamenilor austeritate și să strângă cureaua când șefii Europei au ajuns să folosească avioanele private plătite din bani publici și pe distanțe pe care l-ar putea parcurge eficient cu trotineta electrică.
Să luăm un mic exemplu de cheltuială inutilă făcută de un călăreț al apocalipsei economice. L-ați văzut, pe 1 decembrie, pe Ilie Bolojan la parada organizată în București, la Arcul de Triumf. După doar două ore era la Alba Iulia, un drum de 350 de kilometri care se parcurge în aproximativ 4 ore și 20 de minute. Cum a ajuns premierul la Alba Iulia în timp record? Cu un avion Spartan al Armatei, avion ale cărui costuri medii pe o misiune ca cea de luni sunt de 25.000 de euro, așa cum a arătat, în iulie, Gândul. Pentru a puncta la capitolul imagine, absolut inutil, pentru a ne arăta că el este cel care-i unește pe români în actul colectiv al huiduielii, Ilie Bolojan a extras din bugetul statului 25.000 de euro. Bani care înseamnă salariul mediu brut al unui angajat de primărie comunală pe 15 luni. Zborul inutil al lui Bolojan de la București la Alba Iulia și înapoi înseamnă încă un angajat din administrația publică locală concediat pentru a se reduce deficitul.
Conducerea actuală a României nu ne propune o viață mai bună după moarte, că ar fi deja ridicol, dar nu are minimul bun-simț de a ne prezenta un motiv plauzibil, credibil, pentru care trebuie să acceptăm sacrificii de toate tipurile. Majorările aberante de taxe, concedierile colective de la stat, subminarea criminală a educației și sănătății, subminarea mediului privat, ideea cel puțin ciudată de a vinde companiile de stat profitabile, toate acestea se fac fără o justificare valabilă, fără un proiect nu pe termen lung sau mediu, dar nici măcar scurt.
„Reducerea deficitului” nu este un proiect de țară. Proiect de țară a fost unirea din 1918, de exemplu. „Dacă nu strângem cureaua nu vom avea bani de salarii și pensii” este, în primul rând, o minciună, iar în al doilea rând nu este, nici acesta, un proiect. Sub o cincime (1/5) din numărul salariaților din România sunt angajați la stat. Dacă România ar rămâne, cumva, fără bani de salarii, ar fi vorba despre aceste salarii. Sub 1/5 din total. Dar dacă distrugi economia prin măsuri care deja s-au dovedit greșite în alte momente similare, într-adevăr, există riscul ca mult mai mulți oameni să rămână fără o sursă de venit.
Și pentru ce? În numele cărui ideal, în numele cărui bine suprem? Pur și simplu nu există așa ceva.
Aderarea la OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), o chestie care apare din ce în ce mai des în discursurile guvernanților atunci când ne spun că trebuie să trăim mai prost, nu este, de asemeni, un proiect de țară. Împrumutarea a 16,7 miliarde de euro prin SAFE pentru a-i cheltui în industriile militare ale altor țări nu are cum să fie un scop național, un proiect care să aline majorarea TVA-ului sau a impozitelor pe proprietăți.
Un guvern care conduce fără a oferi speranță, proiecte acceptabile de către toți, motive raționale pentru acțiunile sale este un guvern care n-ar trebui să existe în anul al 25-lea al secolului XXI, într-o țară democratică.
Dar cat de democratică mai este o țară în care parveniții la putere au găsit cea mai sinistră soluție: dacă nu le convine rezultatul unor alegeri, pur și simplu le anulează?!
Sursa: Dați-ne un motiv, măcar unul, pentru a accepta sacrificiile
