Acasă Life Style Am știut mereu că sunt adoptată—tatăl meu mi-a spus asta când aveam...

Am știut mereu că sunt adoptată—tatăl meu mi-a spus asta când aveam trei ani

87
0

Timp de treizeci de ani, am crezut că sunt adoptată, abandonată de părinți care nu au putut să mă păstreze. Dar o vizită la orfelinat a distrus tot ceea ce credeam că știu.

RECLAMĂ

Aveam trei ani când tatăl meu mi-a spus prima dată că sunt adoptată. Stăteam pe canapea, iar eu tocmai terminasem de construit un turn din blocuri viu colorate. Îmi imaginez că mi-a zâmbit, dar era genul de zâmbet care nu ajungea până la ochi.

— Draga mea, mi-a spus, punându-și mâna pe umărul meu. Trebuie să știi ceva.

L-am privit, strângându-mi iepurașul de pluș preferat.

— Ce e, tati?

— Părinții tăi adevărați nu au putut avea grijă de tine, a spus el cu o voce blândă, dar fermă. Așa că mama ta și cu mine am intervenit. Te-am adoptat ca să-ți oferim o viață mai bună.

— Părinții adevărați? am întrebat, înclinându-mi capul.

El a încuviințat.

— Da. Dar te-au iubit foarte mult, chiar dacă nu te-au putut păstra.

Nu înțelegeam prea multe, dar cuvântul „dragoste” mă făcea să mă simt în siguranță.

— Deci acum tu ești tati?

— Așa este, a spus el. Apoi m-a îmbrățișat, iar eu m-am ghemuit la pieptul lui, simțindu-mă ca acasă.

Șase luni mai târziu, mama mea a murit într-un accident de mașină. Nu-mi amintesc prea multe despre ea—doar o imagine neclară a zâmbetului ei, cald și blând, ca razele soarelui într-o zi răcoroasă. După aceea, am rămas doar eu și tata.

La început, lucrurile nu au fost atât de rele. Tata avea grijă de mine. Îmi făcea sandvișuri cu unt de arahide pentru prânz și mă lăsa să mă uit la desene animate sâmbăta dimineața. Dar pe măsură ce creșteam, lucrurile au început să se schimbe.

Când aveam șase ani, nu reușeam să-mi leg șireturile. Plângeam, frustrată, trăgând de ele.

Tata a oftat zgomotos.

— Poate că încăpățânarea asta ai moștenit-o de la părinții tăi adevărați, a mormăit.

— Încăpățânare? am întrebat, clipind spre el.

— Doar… descurcă-te, a spus el, plecând.

Spunea lucruri de genul acesta tot timpul. De fiecare dată când aveam probleme la școală sau făceam o greșeală, dădea vina pe „părinții mei adevărați”.

Când am împlinit șase ani, tata a organizat un grătar în curtea noastră. Eram entuziasmată pentru că toți copiii din vecinătate veneau. Voiam să le arăt bicicleta mea nouă.

În timp ce adulții stăteau de vorbă și râdeau, tata a ridicat paharul și a spus:

— Știți, am adoptat-o. Părinții ei adevărați nu au putut face față responsabilităților.

Râsetele s-au stins. Eu am încremenit, ținând farfuria cu chipsuri.

Una dintre mame a întrebat:

— Oh, serios? Cât de trist.

Tata a dat din cap, luând o gură de băutură.

— Da, dar e norocoasă că am luat-o noi.

Cuvintele au căzut ca niște pietre pe pieptul meu. A doua zi la școală, ceilalți copii șușoteau despre mine.

— De ce nu te-au vrut părinții tăi adevărați? a întrebat un băiat, rânjind.

— O să te trimită înapoi? a chicotit o fată.

Am fugit acasă plângând, sperând că tata mă va consola. Dar când i-am spus ce s-a întâmplat, a ridicat din umeri.

— Copiii sunt copii, a spus. O să treci peste asta.

De zilele mele de naștere, tata a început să mă ducă să vizitez un orfelinat local. Parca mașina în fața clădirii, arăta spre copiii care se jucau în curte și spunea:

— Vezi cât de norocoasă ești? Ei nu au pe nimeni.

Când am devenit adolescentă, uram ziua mea de naștere.

Ideea că nu am fost dorită mă urmărea peste tot. În liceu, mergeam cu capul plecat și munceam din greu, sperând să demonstrez că merit să fiu păstrată. Dar, indiferent ce făceam, simțeam mereu că nu sunt suficientă.

Când aveam 16 ani, l-am întrebat în sfârșit pe tata despre adopția mea.

— Pot să văd actele? am întrebat într-o seară, în timp ce luam cina.

El s-a încruntat, apoi a plecat de la masă. Câteva minute mai târziu, s-a întors cu un dosar. Înăuntru era o singură foaie—un certificat cu numele meu, o dată și o ștampilă.

— Vezi? Dovada, a spus, atingând hârtia.

Am privit-o, nesigură ce să simt. Părea destul de reală, dar ceva la ea părea… incomplet.

Totuși, nu am mai pus alte întrebări.

Ani mai târziu, când l-am cunoscut pe Matt, el a văzut prin zidurile mele imediat.

— Nu vorbești prea mult despre familia ta, a spus într-o seară, în timp ce stăteam pe canapea.

Am ridicat din umeri.

— Nu prea e mare lucru de spus.

Dar el nu a renunțat. Treptat, i-am spus totul—adopția, tachinările, vizitele la orfelinat și cum m-am simțit mereu ca și cum nu aparțin.

— Te-ai gândit vreodată să-ți cercetezi trecutul? a întrebat blând.

— Nu, am spus repede. De ce aș face-o? Tatăl meu mi-a spus deja totul.

— Ești sigură? a întrebat el, cu o voce amabilă, dar fermă. Dacă există mai mult? Nu ai vrea să știi?

Am ezitat, inima bătându-mi puternic.

— Nu știu, am șoptit.

— Atunci hai să aflăm împreună, a spus el, strângându-mi mâna.

Pentru prima dată, m-am gândit la asta. Dacă era mai mult?

Orfelinatul era mai mic decât mi-l imaginasem. Pereții săi de cărămidă erau decolorați, iar echipamentele de joacă din față arătau uzate, dar îngrijite. Palmele îmi erau transpirate în timp ce Matt parca mașina.

Când am intrat, o femeie cu părul cărunt și ochii blânzi ne-a întâmpinat cu un zâmbet cald.

— Bună ziua, cum vă pot ajuta?

I-am spus detaliile pe care mi le spusese tata. Ea a început să tasteze. Minutele au trecut, iar expresia ei a devenit tot mai serioasă.

În cele din urmă, a spus:

— Îmi pare rău, dar nu avem niciun document despre tine.

Tot ce credeam că știu s-a prăbușit.

Acasă, tăcerea era apăsătoare.

Matt m-a privit și a spus:

— Trebuie să vorbești cu tatăl tău. El îți datorează adevărul.

Când am bătut la ușa tatălui meu, m-a privit surprins.

— Am fost la orfelinat. Ei nu știu nimic despre mine, am spus.

— Știam că va veni ziua asta, a murmurat.

Apoi, cu o voce slabă, a spus:

— Mama ta te-a avut cu alt bărbat. Eu am fost doar furios. Și am greșit.

Totul, de la comentarii la documente, a fost o minciună. Tot ce am putut să spun a fost:

— Măcar acum îți recunoști greșeala. Dar am nevoie de timp să înțeleg.

Am plecat, știind că viața mea nu va mai fi la fel.

Sursa: Am știut mereu că sunt adoptată—tatăl meu mi-a spus asta când aveam trei ani – Actualități din România

RECLAMĂ
Articolul precedentAm plătit cumpărăturile unui om fără adăpost — A doua zi, m-a întâmpinat ca CEO la interviul meu de angajare
Articolul următorFiul meu a adus o femeie de vârsta mea, spunând că ea este acum doamna casei – nu le-a plăcut lecția pe care le-am pregătit-o.