Bogdan Baratky a scris în FANATIK un mesaj emoționant pentru Cristi Săpunaru, dar și pentru conducerea Rapidului, înainte de ultimul meci al simbolului din Giulești
Club mare! Ne-am lovit de multe ori de sintagma asta, nu-i așa? Sunt multe criterii care odată bifate oferă unui club eticheta de „club mare”. Tradiție, palmares, istorie, trofee, suporteri. Fiecare în parte și toate împreună construiesc imaginea unui club mare. Fiecare în parte și toate împreună hrănesc pasiunea, mândria și orgoliul suporterilor. Club-suporteri, acest tandem fără de care succesul în fotbal nu există. Sau, dacă apare întâmplător, precum excepția care confirmă regula, e incomplet și fad.
Tradiție, palmares, istorie, trofee, suporteri Lipsește ceva din enumerarea asta? Sigur că da! Lipsește liantul, legătura, cureaua de transmisie dintre club și oceanul de suporteri. Elementul acela fără de care cercul nu se închide, iar valorile născute din tradiție și istorie nu ar reuși singure să facă din masa de suporteri din prezent o comunitate. Căci un club care nu-și împlinește destinul de a deveni o comunitate nu este altceva decât un business sec, fără identitate și cu o componentă sociala eșuată.
Emblema. Simbolul
Emblema se lipește, se coase, sau se brodează pe tricou. E cel mai important element de identitate al unui club. Din când în când, emblema prinde viață; capătă un chip, o siluetă și-o voce. A fotbalistului-simbol, cel care primește girul suporterilor de a se identifica cu ambele instituții – clubul și tribuna.
213 meciuri pentru Rapid, cu 15 goluri marcate. 16, de fapt, dacă îl socotim și pe cel șters din palmares de predecesorul VAR-ului, pe numele său de scenă „bricheta”. O Cupă și o Supercupă în vișiniu. 36 de selecții, căpitan al naționalei, purtător de fular cu Rapid după câștigarea trofeului Europa League cu Porto. Desigur, palmaresul e (mult) mai bogat de atât, dar acum vorbim despre Rapidistul Săpunaru. Cel care și-a început cariera în Giulești la tribuna a doua, în leagănul galeriei. Pentru ca 213 e numărul meciurilor jucate. Cine știe unde ajungem cu aritmetica daca le adunam si pe cele private de pe gradenele vechiului Giulești…
Traiectoria perfectă: suporter – fotbalist – căpitan – emblemă. Cu emblema tatuată pe braț la maturitate și în suflet din copilărie. Rapidul de astăzi e bogat. Dar nu pentru că stă pe o canapea de bani, ci pentru că are șansa de a propune celor care respiră vișiniu nu unul, ci trei nume: Alex Ioniță (Bulgaru’), Daniel Niculae și, cu voia dumneavoastră, Săpunaru. Șansă pe care puține cluburi o au, dar pe care Rapidul alege să o risipească cu dezinvoltura cu care risipește de trei sezoane bugete și de peste un secol visuri și speranțe. Sădind în suflete și minți iluzia că vă renaște cândva, când nu te aștepți, din cenușa lor.
Clubul (instituția) are datoria de a-și proteja simbolurile. Pentru că le cunoaște importanța, le știe valoarea de întrebuințare și înțelege semnificația lor pentru cel mai important activ al clubului – suporterii. Astfel, le ajută să se dezvolte pentru a beneficia astăzi de imaginea lor și mâine de imaginea și expertiza lor. Asta doar în teorie, din păcate.
Simboluri de sacrificiu
În practică, Rapidul l-a devorat pe Daniel Niculae aruncându-l în groapa cu lei a Giuleștiului, prin supra-expunere în rolul de președinte. Rol pentru care în mod evident nu era pregătit. Desigur că Nico, ambițios, orgolios și încăpățânat și-a dorit și el asta, fără a înțelege riscurile. Iar clubul, în loc să își protejeze copilul, l-a încurajat în nesăbuință. Și în loc să-i folosească numele și imaginea în folosul brandului, le-a folosit că umbrelă și paratrăsnet pentru eșecuri. Astăzi, după experiența Rapid și după sezonul de succes de la Sibiu, cu sete de revanșă și dorință de succes, Niculae ar fi un președinte infinit mai bun decât în primul mandat. Doar că mariajul cu prea puțină dragoste și prea mult interes a dus la un divorț zgomotos, care împiedică o revenire rapidă. Ea se va petrece, n-am nici un dubiu, dar e nevoie de timp pe post de medicament și pansament.
Căpitane, se spune că lumea ar fi un loc mai bun decât este daca oamenii ar învăța din experiențele altora. M-aș bucura, indiferent de drumul pe care vei alege să mergi, să faci propriile tale greșeli; nu să le repeți pe ale altora. După peste două decenii petrecute în secvența antrenamente – ședință tactică – meci – refacere – antrenamente, fotbalistul de 41 de ani se va trezi marți dimineața într-o nouă realitate profesională, complet necunoscută. Iar asta te face vulnerabil, măcar pentru o perioadă, indiferent cât de puternic ai fost pe teren. Dar mai ales când adultul de 41 de ani are încă sufletul copilului de la tribuna a doua a vechiului Giulești. În loc să înțeleagă asta și să-i ușureze tranziția profesională, în beneficiul tuturor, clubul alege să urmeze rețeta Niculae. Supra-expunere la dogoarea Giuleștiului, la fel ca în cazul Nico, cu niște circumstanțe agravante însă. Care vin din eșecul financiar și sportiv al celor trei sezoane.
Ideal ar fi ca în noua postură căpitanul nostru să nu repete nici erorile lui Nico, dar nici propriile sale greșeli, evitând situații ca cea în care a acceptat să (ne) explice de la înălțimea piedestalului pe care se afla tricoul cu numărul 22 cum se numără corect până la 100.
214 și presiune de după
Luni seara Căpitanul merită (și va avea!) un Giulești plin. Nu ne vom spune adio, va fi doar un la revedere care ne va emoționa pe toți. După meci, Căpitanul vă ieși de pe teren și vă urca în turnul de la a doua, acolo unde își au locul lor toți cei care au călcat iarba Giuleștiului. Pe treptele de sus, pentru că îl recomandă cariera. Apoi va trece în biroul care îi este pregătit, pe mocheta căruia vă avea de dat bătălii pe care, daca va avea noroc, le va purta alături de un coleg de linie cu experiență. Iar dacă nu va avea norocul ăsta, va ști că îi are alături pe cei care i-au fost întotdeauna alături. Adică pe noi, suporterii. Care vor înțelege orice, chiar și greșeala. Câtă vreme nu e din seria sezonului centenar.
Căpitane, Rapidul are nevoie de Săpunaru la fel de mult cum Săpunaru are nevoie de Rapid. Pentru că astăzi, singura siluetă pe care o recunoaștem când privim spre club ești tu. Te identificăm după emblemă. Și tot ce ne leagă astăzi de istoria și tradiția fenomenului născut în ’23 e 22-ul pe care mulți dintre noi l-am înrămat deja prin casă. Asta e presiunea uriașă pe care o punem pe umerii tăi, nu povara transferurilor pe care va trebui să le girezi din noua postură.
Baftă, Căpitane!
