— Bunico, nu-mi pasă. Trebuie să mă gândesc la viitorul meu. Mihai și cu mine avem nevoie de acest apartament.
Tamara Igorevna rămase tăcută pentru un moment, privind-o pe nepoata ei cu tristețe și dezamăgire. Nadia, odată fetița drăgălașă care îi sărea în brațe și o implora să-i spună povești, se transformase într-o străină egoistă și rece.
— Nadia, acest apartament a fost al meu întreaga viață. L-am cumpărat cu economiile mele și ale bunicului tău, muncind amândoi câte două slujbe. Ți-am promis că va fi al tău după ce eu nu voi mai fi, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă arunci în stradă.
— Dramatizezi, ca de obicei, — pufni Nadia, continuând să mestece guma. — Nu te aruncă nimeni în stradă. Du-te la azil. Sau închiriază ceva. Ai pensie.
— Pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente, Nadia. Știi foarte bine asta.
— Nu e problema mea, — răspunse fata cu o indiferență care îi sfâșie inima bătrânei. — Am vorbit deja cu Mihai, și vrem să ne mutăm aici săptămâna viitoare. Așa că ai cinci zile să-ți găsești alt loc.
Tamara Igorevna își simți inima bătând neregulat și duse mâna la piept. Apartamentul era singurul ei cămin de peste patruzeci de ani. Aici își crescuse fiica, apoi nepoata după ce fiica ei murise într-un accident. Aici erau toate amintirile ei, toată viața ei.
— Nadia, te rog să te gândești bine. Sunt bătrână, nu am unde să mă duc. Acest apartament are două camere. Puteți locui în camera mare, iar eu voi rămâne aici, în camera mică. Nu vă voi deranja.
— Nu, — răspunse Nadia ferm. — Vrem să fim singuri. E normal. Plus că Mihai nu te suportă. Spune că ești prea cicălitoare.
Tamara își aminti de Mihai, un tânăr fără serviciu stabil, pe care îl văzuse doar de câteva ori. Nu i-a plăcut niciodată felul în care o privea, ca și cum ar fi evaluat cât valorează lucrurile din casă.
— Ai vorbit cu unchiul Vasile despre asta? — întrebă Tamara, referindu-se la fratele ei, singura rudă apropiată pe care o mai avea în viață.
— De ce să vorbesc cu el? Nu e treaba lui.
— Dar e fratele meu și, sincer, cred că ar trebui să știe că vrei să arunci propria ta bunică în stradă.
Nadia se ridică brusc, enervată.
— Faci din țânțar armăsar, ca de obicei! Nimeni nu te aruncă în stradă. Îți dau timp să te muți civilizat. Ți-am spus de cinci zile, nu? E suficient. Dacă vrei, chiar pot să te ajut să-ți găsești o cameră de închiriat.
— Cu ce bani, Nadia? Pensia mea e de 1200 de lei. O cameră în oraș costă cel puțin 800. Cum să mai trăiesc, cum să-mi cumpăr medicamentele?
— Nu știu, nu e problema mea, — repetă Nadia, îndreptându-se spre ușă. — Ai avut o viață întreagă să economisești. Nu e vina mea că nu ai făcut-o.
Și cu acestea, ieși din cameră, lăsând-o pe Tamara Igorevna singură cu gândurile și disperarea ei.
După ce Nadia plecase, Tamara rămase mult timp nemișcată pe pat, privind fotografiile de pe perete. Fața zâmbitoare a fiicei ei, Cristina, care murise la doar 24 de ani, lăsând-o pe Nadia orfană de mamă la vârsta de doar patru ani. Fotografii cu Nadia copil, râzând în timp ce Tamara o învăța să meargă pe bicicletă.
Cum ajunsese acea fetiță dulce și iubitoare la un asemenea comportament? Unde greșise?
Cu mâinile tremurânde, Tamara își luă telefonul și formă numărul fratelui ei.
— Vasile? Sunt eu, Tamara. Aș avea nevoie de ajutorul tău…
După ce îi explică situația, Vasile nu-și putu ascunde furia.
— E de neconceput! Să-și arunce propria bunică în stradă pentru un golan fără viitor? Nu-ți face griji, soră. Voi vorbi eu cu ea.
— Te rog, nu fi prea dur, — îi spuse Tamara, inima ei de bunică încă protejând-o pe Nadia, în ciuda a tot ce se întâmplase. — E tânără, poate nu înțelege…
— Nu, Tamara. De data asta nu mai pot să-i caut scuze. A trecut orice limită. Vin mâine la voi.
A doua zi, când Vasile ajunse la apartament, Nadia era deja acolo, măsurând pereții și discutând cu Mihai despre ce mobilier nou ar vrea să cumpere.
— Nadia, — spuse Vasile pe un ton grav. — Trebuie să vorbim.
— Unchiul Vasile! — exclamă Nadia, surprinsă de prezența lui. — Ce faci aici?
— Am venit să discut despre această situație absurdă. Bunica ta mi-a spus că vrei să o dai afară din propriul ei apartament.
— Nu e apartamentul ei, — interveni Mihai, un tânăr slab, cu privire șireată. — Mi-a arătat Nadia actele. E pe numele ei.
Vasile îl măsură din cap până în picioare, apoi se întoarse spre Nadia.
— E adevărat, apartamentul a fost trecut legal pe numele tău. Dar asta a fost voința bunicii tale, care a vrut să se asigure că vei avea un acoperiș deasupra capului după ce ea nu va mai fi. Nu a fost niciodată vorba să o dai afară cât timp trăiește.
— Știu ce vrei să spui, unchiule, dar înțelege și tu. Suntem tineri, vrem să ne începem viața împreună. Nu putem locui cu o bătrână.
— Și unde propui să meargă?
— Poate să închirieze ceva, — răspunse Mihai în locul Nadiei. — Sau există opțiunea azilului.
Vasile simți cum furia îi crește în piept.
— Ascultă-mă bine, tinere. Această „bătrână” despre care vorbești cu atâta dispreț este femeia care și-a sacrificat ultimii cincisprezece ani din viață ca să o crească pe Nadia după ce mama ei a murit. A renunțat la planurile ei, la oportunitățile ei, pentru ca Nadia să aibă tot ce avea nevoie. Și acum, după tot ce a făcut, voi doi o aruncați în stradă pentru că e „inconvenient” să locuiți cu ea?
Nadia păru pentru un moment rușinată, dar Mihai interveni din nou.
— Uite, domnule, înțeleg sentimentul de datorie și toate astea. Dar apartamentul e legal al Nadiei acum. Poate face ce vrea cu el.
— Legal, poate, — spuse Vasile. — Dar moral? Voi doi ați putea trăi cu această decizie pe conștiință?
— Ne descurcăm noi cu conștiința noastră, — răspunse Mihai cu un zâmbet arogant. — Acum, dacă nu vă supărați, avem planuri de făcut.
Vasile se întoarse din nou spre Nadia, ignorându-l pe Mihai.
— Nadia, gândește-te bine la ce faci. Bunica ta te iubește mai mult decât orice pe lume. Te rog, nu face asta.
Pentru o clipă, Nadia păru să ezite, dar apoi Mihai o luă de mână.
— Hai, Nadia, am vorbit deja despre asta. E viitorul nostru.
Nadia își îndreptă umerii și spuse:
— Îmi pare rău, unchiule, dar decizia e luată. Bunica trebuie să plece până la sfârșitul săptămânii.
Vasile clătină din cap, dezamăgit.
— Bine. Dacă asta e decizia ta finală, o voi ajuta pe Tamara să-și strângă lucrurile. Dar vreau să știi că odată ce faci acest pas, lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel între noi. Asta nu se va uita sau ierta ușor.
Următoarele zile trecură într-o atmosferă tensionată și tristă. Tamara începu să-și împacheteze încet lucrurile, alegând doar ce era esențial, deoarece Vasile nu avea mult spațiu în apartamentul său mic. Fiecare obiect pe care îl lua în mână aducea cu sine un val de amintiri, făcând procesul dureros și epuizant.
Nadia aproape că nu mai venea pe acasă, evitând confruntarea cu bunica ei. Când o făcea, conversațiile erau scurte și stânjenitoare.
În ziua plecării, Tamara stătea în mijlocul camerei ei, privind pentru ultima dată locul unde își petrecuse atâția ani fericiți. Vasile o aștepta la ușă, alături de un taxi care urma să-i ducă în noul „cămin” — camera mică din apartamentul fratelui ei.
— Sunt gata, — spuse ea încet, luând ultima valiză.
În acel moment, ușa de la intrare se deschise brusc, și Nadia intră, urmată de Mihai. Amândoi păreau agitați și fericiți.
— Bunico! Bine că te-am prins! — exclamă Nadia, ținând în mână un plic.
Tamara o privi întrebătoare.
— Am o veste extraordinară! — continuă Nadia, ignorând atmosfera sumbră. — Am câștigat la loto! Poți să crezi? Cinci milioane de lei! Mihai și cu mine vom cumpăra o vilă în afara orașului! Nu mai avem nevoie de acest apartament vechi și mic.
Tamara și Vasile schimbară priviri uimite.
— Deci… — continuă Nadia, dintr-o dată ezitantă — poți rămâne aici, bunico. De fapt, am vorbit și ne-am gândit să trecem din nou apartamentul pe numele tău. Cadou de nuntă pentru tine.
Vasile privi de la Nadia la Mihai, apoi la plic, ochii lui îngustându-se cu suspiciune.
— Arată-mi biletul câștigător, — ceru el.
Mihai și Nadia schimbară priviri rapide, dar apoi Mihai scoase un bilet din plic.
— Poftim, — spuse el, întinzându-l.
Vasile îl examină cu atenție.
— Acest „bilet câștigător” e fals. E evident un photoshop prost. Nici măcar culorile nu le-ați nimerit bine.
Fețele celor doi tineri păliră.
— Ce vreți să spuneți? — bâigui Mihai.
— Vreau să spun că mințiți, — răspunse Vasile calm. — Nu ați câștigat nimic. E doar o încercare patetică de a repara situația după ce ați realizat consecințele acțiunilor voastre.
Tamara privea scena cu o durere adâncă în suflet, înțelegând în sfârșit cât de departe ajunsese nepoata ei în lipsa de respect și ipocrizie.
— De ce, Nadia? — întrebă ea încet. — De ce această minciună?
Nadia, prinsă cu minciuna, începu să plângă.
— Mi-am dat seama că am greșit, bunico! Dar era prea târziu să-mi retrag cuvintele fără să par slabă în fața lui Mihai. Așa că ne-am gândit la această poveste cu loteria…
— Ca să pari generoasă în loc de crudă, — completă Vasile. — O strategie ingenioasă, dar transparentă.
Mihai părea furios și jenat.
— A fost ideea ei, nu a mea, — se apără el.
— Desigur că a fost, — răspunse Vasile sarcastic.
Tamara se așeză încet pe valiza ei, simțindu-se obosită și bătrână.
— Nadia, — spuse ea blând, — am crezut că te-am crescut mai bine de atât. Dar văd că am eșuat undeva pe parcurs.
— Nu, bunico, nu ai eșuat! — protestă Nadia, îngenunchind în fața ei. — Am fost eu egoistă și stupidă. Te rog, iartă-mă! Poți rămâne aici, bineînțeles. E casa ta.
— Nu mai e casa mea, — răspunse Tamara, ridicându-se. — E a ta acum, legal. Și moralitatea ta va decide ce faci cu ea.
— Dar bunico, te rog, nu pleca așa! Vom găsi o soluție. Poate putem locui toți aici, sau…
— E prea târziu, Nadia, — interveni Vasile. — Unele cuvinte, odată rostite, nu pot fi luate înapoi. Unele răni sunt prea adânci pentru a se vindeca ușor.
Tamara îi aruncă o ultimă privire apartamentului ei, apoi spuse:
— Sper să fiți fericiți aici, voi doi. Și sper că într-o zi, Nadia, vei înțelege valoarea lucrurilor care contează cu adevărat în viață.
Cu aceste cuvinte, Tamara și Vasile ieșiră din apartament, lăsând-o pe Nadia în genunchi, plângând, și pe Mihai stând stânjenit lângă ușă.
Trei ani mai târziu, Tamara stătea pe o bancă în parcul de lângă fostul ei apartament, hrănind porumbeii. Viața la Vasile fusese dificilă la început, dar cu timpul, se adaptase și chiar găsise o oarecare pace.
În timp ce arunca firimituri, observă o figură familiară apropiindu-se — Nadia, împingând un cărucior de copil.
Când o văzu pe Tamara, Nadia ezită, apoi se apropie încet.
— Bunico? Pot să mă așez?
Tamara încuviință tăcută.
— Cum te simți? — întrebă Nadia.
— Bine, având în vedere circumstanțele, — răspunse Tamara. — Și tu? Văd că ai devenit mamă.
Nadia zâmbi trist, privind la bebelușul din cărucior.
— Da, o fetiță. Sofia. Are trei luni.
— Felicitări. E o binecuvântare.
O tăcere incomodă se așternu între ele.
— Mihai a plecat, — spuse Nadia în cele din urmă. — Acum două luni. A spus că nu e pregătit să fie tată.
Tamara nu păru surprinsă.
— Îmi pare rău să aud asta.
— Nu-ți pare, — zâmbi Nadia slab. — Și ai dreptate să nu-ți pară rău. A fost exact cum ai prezis. M-a părăsit când lucrurile au devenit dificile.
Tamara privi spre pruncul adormit, o miniatură perfectă, cu obraji roșii și o expresie pașnică.
— E frumoasă, — spuse ea blând.
— Bunico, — începu Nadia, vocea ei tremurând, — știu că probabil nu mă vei ierta niciodată pentru ce ți-am făcut. Nu te condamn. A fost cel mai rău lucru pe care l-am făcut vreodată cuiva, și regret în fiecare zi.
Tamara rămase tăcută, lăsând-o pe Nadia să continue.
— Dar acum, că am devenit și eu mamă, înțeleg cât de mult m-ai iubit și câte ai sacrificat pentru mine. Și mă gândesc la Sofia, și mă întreb… cum ar fi dacă într-o zi, ea mi-ar face ce ți-am făcut eu ție?
O lacrimă se prelinse pe obrazul Nadiei.
— Apartamentul e încă al tău, legal. Nu l-am vândut, nu l-am închiriat. E gol acum, de când a plecat Mihai. Aș vrea să te întorci acasă, bunico. E locul tău de drept.
Tamara privi îndelung chipul nepoatei sale, văzând pentru prima dată de mulți ani sinceritate și remușcare în ochii ei.
— Și tu și Sofia? Unde veți locui?
— Ne descurcăm noi, — răspunse Nadia. — Poate mama unei prietene ne va primi temporar. Sau vom închiria ceva mic.
Tamara zâmbi pentru prima dată.
— Cu ce bani, Nadia? Pensia ta de maternitate e mică. O chirie costă mult. Cum vei trăi, cum vei cumpăra lapte praf pentru Sofia?
Nadia recunoscu propriile ei cuvinte de acum trei ani, rostite acum de bunica ei, dar fără răutate sau resentiment, ci cu o întelepciune blândă.
— Nu știu, — șopti ea. — Dar tu nu meriți să suferi pentru greșelile mele.
Tamara se ridică încet de pe bancă și se apropie de cărucior, privind-o pe Sofia care tocmai își deschisese ochii — ochi mari și curioși, exact ca ai Nadiei când era mică.
— Poate, — spuse Tamara încet, — ar fi loc pentru noi toate acolo. Apartamentul are două camere, până la urmă.
Ochii Nadiei se umplură de lacrimi de recunoștință.
— Vorbești serios?
— Cu o condiție, — adăugă Tamara. — Să nu uiți niciodată această lecție. Și să i-o transmiți și Sofiei când va crește. Că familia e mai presus de orice, și că uneori, a doua șansă e cel mai prețios dar pe care îl putem oferi.
Nadia o îmbrățișă strâns pe bunica ei, plângând în tăcere, știind că deși fusese iertată, drumul spre vindecarea relației lor abia începea.
Tamara îi mângâie părul, la fel cum făcuse în atâtea nopți când Nadia era mică și speriată de coșmaruri. Acum, după trei ani de durere și separare, poate că era timpul să lase trecutul în urmă și să construiască un nou început pentru cele trei generații.
— Hai acasă, — șopti Tamara.
Și împreună, bunica, nepoata și strănepoata porniră spre locul care avea să devină din nou căminul lor.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
Sursa: Bunică, mă mărit, eliberează apartamentul, — anunță nepoata bucuroasă – dRomania.ro
