Într-un spectacol politic demn de o piesă de teatru prost regizată, Marcel Ciolacu și PSD au ales, cu grația unui actor care uită replicile, să se retragă strategic din discuțiile pentru formarea unui nou guvern, lăsând în urmă un dezastru bugetar monumental. Cristina Prună, purtătorul de cuvânt al USR, a fost printre primii care a sesizat această „fugă de responsabilitate”, criticându-l pe Ciolacu pentru abandonul său teatral.
„România are nevoie de reforme, nu de numere de magie politică”, a declarat Prună.
Cu alte cuvinte, cineva trebuie să se ocupe de găurile negre din bugetul țării, nu doar să le ascundă sub preșul discursurilor pompoase. Dar PSD a ales să își joace ultimul act, părăsind scena guvernării cu o eleganță discutabilă, lăsând în urmă promisiuni neonorate și un deficit bugetar care ar face orice contabil să plângă.
Cristian Ghinea, coordonatorul Departamentului de Politici Publice al USR, a pus punctul pe „i”, ironizând comportamentul de copil supărat al lui Ciolacu.
„Marcel, ‘bărbat de stat’, lasă 9% deficit bugetar + grămadă de facturi neplătite. Acum ia jucăriile și pleacă puțin cât să dreagă cineva ce a stricat coaliția Nicu, Klaus și Marcel.”
Ghinea a evidențiat astfel absurditatea unei retrageri care seamănă mai mult cu o fugă disperată de responsabilitate.
Marcel Ciolacu, ieșire nervoasă după ce a anunțat ieșirea PSD din coaliție
Ciolacu, cu o expresie gravă și un ton din ce în ce mai nervos, a încercat să scape de întrebările incomode ale jurnaliștilor, de parcă aceștia l-ar fi prins cu temele nefăcute. Întrebat despre o eventuală candidatură la prezidențiale, a răspuns cu emfază: „Iarăși vorbim de lucruri neesențiale.”
Poate pentru el, dar pentru românii care încă așteaptă o conducere competentă, aceste „lucruri neesențiale” sunt de maximă importanță.
Ciolacu a continuat să se victimizeze, afirmând că nu mai acceptă jigniri, de parcă responsabilitatea guvernării ar fi fost un cadou nedorit.
„După ce eu și colegii mei am dat dovadă de maturitate, am muncit, ne-am ținut de promisiuni, am adus echilibru macroeconomic și politic…”, a declarat cu patos, ignorând cu desăvârșire dezastrul financiar pe care îl lasă în urmă.
Iar când a venit vorba despre PSD-ul „murdărit” de alții, Ciolacu a atins un nou vârf al autovictimizării politice. De parcă doar ceilalți politicieni sunt vinovați, iar PSD ar fi un partid neînțeles, o victimă eternă a unei conspirații universale.
În acest decor sumbru, chiar și ideea unei posibile alianțe cu Diana Șoșoacă a fost tratată cu o indignare aproape teatrală.
„Domnișoară, vreți să mă jigniți sau…?”, a răspuns Ciolacu, vizibil iritat, de parcă întrebarea însăși ar fi fost un sacrilegiu.
Totuși, teatrul politic are propriile sale reguli, iar rolurile se schimbă rapid.
Pe măsură ce perdeaua cade peste acest act al politicii românești, rămâne un gust amar și un buget în derivă. Ciolacu pleacă, dar promite că va susține un guvern minoritar „fără nicio reținere”, de parcă acest gest ar fi o concesie măreață, nu o strategie disperată de a evita asumarea unor eșecuri evidente.
România rămâne, ca de obicei, cu promisiuni de stabilitate și realități care par să vină dintr-o comedie absurdă. În acest joc politic, spectatorii – cetățenii – sunt cei care plătesc biletele, indiferent de cât de prost este regizat spectacolul.
