Fie pentru imagine, fie pentru sănătate sau din orice alt motiv, fiecare dintre noi a încercat, măcar o dată, să își controleze comportamentul alimentar. Asaltați de nesfârșite reclame la fast-fooduri, îmbiați de arome delicioase de cartofi prăjiți și pizza, voința noastră pare înfrântă de poftă și de foamea ce se instalează pe nesimțite.La prima vedere pare o problemă simplă și inofensivă, ținând doar de luarea unei hotărâri ferme și de o disciplinare a obiceiurilor culinare, de-a lungul anilor, cercetătorii au dovedit că lucrurile nu stau chiar așa.
Un procent semnificativ de oameni își pun viața în pericol consumând substanțe care provoacă dependență, fără a se putea controla, oricât ar fi fost de conștienți de gravitatea situației. Hotărâți să afle ce anume determină un astfel de comportament, oamenii de știință au desfășurat numeroase cercetări și au inventat diverse aparate pentru a descoperi mecanismele ce declanșează dependența.
Legătura neștiută dintre mâncarea procesată și substanțele care pot produce dependență
Astfel, în anii ´60 s-a inventat un aparat, numit CTI 931, pe care oamenii de știință îl puteau folosi pentru a observa activitatea creierului. E vorba de aceeași tehnologie care s-a transformat mai târziu în RMN. Nora Vâlcov, un medic psihiatru din Statele Unite ale Americii, observând comportamentul toxicomanilor și lipsa totală de control a acestora, a folosit acest scaner medical pentru a vedea ce se întâmplă în creier atunci când oamenii consumă droguri. Așa a aflat că, cu cât ajunge mai repede o substanță la creier, cu atât e mai atrăgătoare.
Cu cât ajunge mai repede o substanță la creier, cu atât e mai atrăgătoare
După ce a ajuns la concluzia, că dependența este cu atât mai mare, cu cât o substanță ajunge mai repede la creier, cercetătoarei i-a venit ideea de a efectua același experiment și în cazul hranei, pentru a vedea ce efecte produce asupra acestuia.
A selectat niște voluntari, i-a pus să aleagă niște mâncăruri preferate și i-a scanat cu CTI 931 cu recomandarea de a nu face nici cea mai mică mișcare. Între timp încălzea pizza, pui prăjit și burgeri în laborator, urmărind cum se activează diverse zone în creierul persoanelor supuse experimentului. Mirosul puternic emanat de hrană la încălzire și gândul la aceste alimente au provocat atât de multă plăcere în creierul voluntarilor, încât imaginile procesate nu se deosebeau de cele obținute în urma experimentului cu cocaina.
Pofta de mâncare nu are aproape nimic de a face cu stomacul. Foamea este reglată de creier
Multă vreme s-a crezut că ingerarea unei cantități sporite de hrană se datorează unui stomac mai mare. S-a dovedit, însă, că pofta de mâncare nu are aproape nimic de a face cu acesta. Deși se recomandă să așteptăm 15 – 20 de minute după masă, atât cât durează până ajunge informația la creier că ne-am alimentat și suntem sătui, nu ne putem baza pe reacția stomacului. Acesta se adaptează dorinței noastre de a mânca, mărindu-se câte puțin de fiecare dată când ne ghiftuim.
În 1967, în dorința de a-i ajuta pe bolnavii care sufereau de ulcer, un chirurg american a conceput o tehnică chirurgicală pentru a micșora stomacul. Această procedură s-a transformat în bypassul gastric de astăzi sau operația de micșorare a stomacului. În urma operațiilor realizate doctorul a observat că pacienții au început să piardă drastic în greutate.
Operația a devenit populară, în prezent 200.000 de persoane alegând să se opereze anual. În realitate, chiar dacă la început slăbesc, până la urmă foame revine, adevărata problemă fiind atracția pentru mâncare, aceasta neputând fi rezolvată de medici.
Un exemplu edificator este cel al unui american din Long Island care și-a micșorat stomacul de la 900 ml la 60 ml, dar care nu a renunțat la dieta obișnuită. Astfel, a fost cât pe ce să moară după ce i-a cedat stomacul și a fost internat la urgență.
În 2014, un articol publicat în revista de specialitate Bariatric Times concluziona că pentru 2/3 din pacienți, operația de micșorare a stomacului nu făcea nimic. Simțeau aceeași poftă de mâncare, iar unul din cinci pacienți continuă să mănânce la fel de mult, în ciuda durerilor de stomac și a senzației fizice de rău.
Hipotalamusul reglează cantitatea de mâncare ingerată
În 1968 Roy Wise, un doctorand de la MIT a făcut experimente pe un șoarece de laborator și a demonstrat faptul că reglajul cantității de mâncare consumate se face de către hipotalamus. Acesta adună informații despre starea corpului și îl ajută să se adapteze diverselor situații. Doctorandul a introdus un conductor în creierul mic al unui șoricel și a început să îi transmită impulsuri electrice. Șoarecele răspundea la stimuli prezentând interes pentru bobițele de mâncare împrăștiate în cușcă și consumându-le cu plăcere. După 20 de secunde stimulii au încetat, iar șoricelul și-a pierdut brusc apetitul. După 20 de secunde de pauză Wise a reînceput să transmită impulsuri electrice în creierul șoricelului, acesta recăpătându-și interesul pentru hrană și continuând să mănânce de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Experimentul este relevant deoarece creierul șoarecilor este similar cu cel al oamenilor. În creier există aproximativ 86 de miliarde de neuroni foarte bine conectați. Aceștia primesc, prelucrează și transmit informații între ei prin neurotransmițători, semnale electrice și chimice, printre ele numărându-se dopamina sau hormonul fericirii. Alimentele preferate de creier sunt arhivate ca ,,bune” de către acesta, producând dopamină și comandând hipotalamusului să se consume în continuare, iar prin repetare, comportamentul preluat de hipotalamus devine automat. Astfel, la vederea unei prăjituri, dopamina se eliberează automat, producând plăcere și dorința de a o consuma. Pe măsură ce consumăm alimentele care provoacă eliberarea de dopamină, ne obișnuim cu senzația și pentru a resimți plăcerea inițială avem nevoie de cantități din ce în ce mai mari.
Astfel ajungem la un alt mecanism ce reglează procesul de hrănire:
Creierul de pornire și creierul de oprire
În 1848, în urma unui accident, s-a descoperit că, din punctul de vedere al dependenței, creierul este împărțit în două. O parte se ocupă de senzații ca dorința și plăcerea, iar cealaltă parte ne face să ne gândim la consecințe.
Cum s-a petrecut accidentul: un bărbat din Vermont, muncitor la calea ferată, a fost străpuns de o bară de metal. Aceasta i-a perforat partea din față a creierului, provocându-i o schimbare radicală de comportament și anihilându-i posibilitatea de a-și mai controla impulsurile. Spre exemplu, făcea planuri cu prietenii și apoi renunța la ele, fiindcă ceda impulsului de a face altceva.
Practic, bara primită în cap i-a afectat partea din creier ce se ocupă de oprire. Cele două părți ale creierului au roluri diferite și niciuna nu are intenții rele. Prima ne ajută să supraviețuim, pentru că ne transmite că mâncarea este bună, iar a doua asigură un control al cantității de hrană consumate. Punctul slab al zonei care se ocupă cu limitările îl reprezintă distragerile.
Distragerile și anumite obiceiuri alimentare îi fac dificilă sarcina. De exemplu, dacă te servești cu gustări în timp ce lucrezi la calculator, creierul e distras de această activitate mai grea, dar mâna se întinde automat să le ia fără să depună vreun efort intelectual. Ne oprim din mâncat doar atunci când se termină gustărelele.
Dependența se creează în funcție de viteza cu care se eliberează dopamina în creier
Această viteză este potențată de sare, zahăr și grăsimi. Tutunul creează dependență foarte ușor, pentru că nicotina ajunge prin plămâni în creier, în doar 10 secunde. Efectul țigărilor apare în doar 10 secunde, în loc de 5 minute, comparativ cu drogurile.
Deși pare lentă, în realitate, mâncarea este cea mai rapidă, timpul de acțiune este de 600 de milisecunde, de 20 de ori mai rapid decât țigările. Creierul e stimulat imediat ce mâncarea ne atinge limba. Dacă drogurile trebuie să intre întâi în sânge, sarea și zahărul o iau pe scurtătura papilelor gustative.
Dacă ai mâncat ceva cândva și ți-a plăcut într-adevăr, creierul va reacționa imediat la un stimul de aducere aminte, precum o poză sau o reclamă la un local frecventat în trecut, și va elibera dopamină. Nu același lucru se întâmplă în cazul unei experiențe negative, organismul producând o reacție de respingere chiar și la maturitate.
Prin urmare, o hrană procesată, puternic calorică și bogată în sare, zahăr și grăsimi este pusă în rândul substanțelor care provoacă dependențe, prezentând riscuri majore pentru sănătate.
Informațiile provin din cartea ,,Dependenți de mâncare” de Michael Moss și din materialul video ,,Dependența de mâncare” postat pe Youtube de Zaiafet.
sursa:https://click.ro/lifestyle/trucuri-de-frumusete/de-ce-e-greu-sa-slabesti-motivele-ascunse-pentru-2255041.html
